STIMATE FANATIC,

Te rog să nu fii necăjit şi să nu-ţi verşi fierea, veninul şi lăturile mentale pe acest blog. Eu, autorul aproape necunoscut al Blogului Lui Dumnezeu, declar că materialele şi comentariile postate nu reprezintă câtuşi de puţin un atac la credinţa în Dumnezeu, ci la unele paradigme sau chiar obiceiuri malformate şi îndoielnice legate de credinţă dar mai ales la acele interpretări ale divinităţii, care frizează patologicul şi tembelismul agresiv. Consider că umorul cu care Dumnezeu l-a dăruit pe om, nu face rău nimanui şi că este un tonic al credinţei. Faptul că încă mai putem să râdem, înseamnă că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne-a vrut trişti, cu capul în sac şi cu ochelari dogmatici de cal. Eu cred ca viaţa ne-a fost dăruită, nu ca să ne chinuim şi să ne mortificăm trupul şi sufletul spre deliciul popilor, ci ca să ne bucurăm de ea. Tabuurile pe care presupun că intenţionezi să le invoci sunt scornite de minţi umane pentru a pune frâne altor minţi, poate mult mai umane. E greu să domini şi să controlezi fără tabuuri. Frica păzeşte bostănăria. Eu nu cred într-un Dumnezeu mânios, crud şi răzbunator, ci într-Unul iubitor, vesel şi relaxat.


Eu cred că Dumnezeu are umor. Tu ce crezi?


NU-SI IAU FATA DE LA MINE

joi, 31 ianuarie 2013

ANUNAKI - I -©





           
MAMA LOR DE EXTRATEREŞTRI !
            Aţi auzit că extratereştri există printre noi ? Desigur că aţi auzit dar nu cred că aţi văzut vreodată vreunul viu. Eu am avut noroc, dacă pot să zic aşa. Am prins unul în cămară, stătea atârnat cu dinţii într-un cârnat picant. Ultimul. Îi mâncase deja pe ceilalţi. Nici slănina nu mai era. L-am luat la întrebări dar nu vorbea că nu vrea să dea drumul la cârnat. Sau nu ştie română. Mai degrabă, pen’că-n filme toţi extratereştrii vorbesc engleză americană. “Do you speak English ?” Niciun răspuns. Am insistat. Degeaba! Nici după al zecelea şut în cur, tot nu vorbea.  Probabil că el comunică telepatic, da’ mie nu mi-a ajuns niciun gând de la el. Poate ei între ei. Când m-a auzit că zic “fir-ai tu al dracului de anunaki !” a dat drumul la cârnat. Sau poate a văzut că pusesem mâna pe satâr. Nu ştiu... dar i-am pus numele de Anunaki, că am văzut că reacţionează. M-a muşcat de mână şi mi-a căzut satârul pe picior... E rău ! “Mama ta de Anunaki, te dau eu pe brazdă... !”, mi-am zis în gând. La cuvântul “brazdă” s-a uitat cu ochi de lup la mine. Mârăia. Cred că-i dac. I-am zis repede printre dinţi “varză, viezure, mânz, barză”. Nicio reacţie. Nu e dac, e extraterestru.   

            Pe mână, în locul unde m-a muşcat a apărut o orhidee. Miroase frumos, a cârnaţi picanţi. Între timp Anunaki s-a împrietenit cu pisicile şi face pipi şi caca la lădiţa cu nisip. Sau poate că depune ouă... Nu ştiu ce face acolo... Stă pe vine, se screme şi îşi bulbucă ochii la mine. E ciudat, pentru că din când în când îmi face cu ochiul, iar la urmă se-ntoarce cu fundul lui păros la mine şi astupă locul... Şi iar îmi face cu ochiul şi se strâmbă. Sau poate râde, nu ştiu...  E secretos, dar neruşinat. Îi mai trag câte-un şut în cur când se strâmbă la mine. Se ghemuieşte şi se face ca o minge... Pisicilor le place, îl aleargă, se joacă cu el şi-apoi se tăvălesc şi miorlăie prelung şi sfâşietor. Probabil de plăcere.  Iar el se uită la mine cu reproş, cască nişte ochi mari verzi asupra mea, dar tot nu vorbeşte. Probabil că e inginer. Mama lui de inginer... !

            Şi-apoi prizele... e nenorocire! Tot timpul îşi vâră antenele în priză de mi se mişcă contoarul electric ca la Zidu Morţii. E frumos când se bagă în priză că din verde se face albastru luminiscent... iar pisicile îl plac foarte tare. Torc şi se freacă cu spinările şi cu cozile de el şi-l pierd din ochi de drag... Ele îl pierd iar eu plătesc factura. Nu, nu e inginer, cre’că-i electrician şi fură curent... Mama lui de electrician... !  Las’că-i vin eu de hac ! “Anunaki, treci şi spală vasele !” N-a vrut ! A fugit ! L-am prins cu minciocul de la acvariu, am pus detergent pe el şi am spălat vasele împreună.  Cred că i-a plăcut. Mă rog, tot e bun la ceva. 

            Săptămâna trecută nu am mai găsit detergentul de vase deşi ştiu sigur că mai era juma de sticlă. Am găsit în schimb antenele lui pe jos... Ca să vezi ! I-au căzut antenele şi i-au apărut nişte corniţe mici şi roşii. Şi-o ţâr'de coadă... Şi parcă dinţii i s-au mai ascuţit oleacă... Şi rânjeşte la pisici... La mine nu, că eu îi dau cârnaţi picanţi în fiecare zi. Am pus antenele pe televizor şi am observat că prind canale cu filme cu extratereştri, cu vizite şi contravizite de gradul III, IV şi IX dar şi de grade superioare, de la colonei în sus, răpiţi pe farfurii zburătoare animate, cu împuşcături, sânge şi creieri pe pereţi.       
 
            Şi mai prind şi multe filme cu adevăruri tulburătoare spuse de foşti ofiţeri în diverse agenţii, birouri şi servicii secrete. Mie astea cu datul pe goarnă îmi plac: “Io n-am voie da’ tot vă spun... !“ Am remarcat că
marea calitate a serviciilor secrete este aceea că ele nu ştiu să dezinformeze şi să facă diversiuni. Şi chiar dacă ar şti nu ar face-o. E imoral iar ele sunt cumsecade. Toţi dezvăluitorii de taine, mistere şi secrete cu extratereştri sunt filmaţi din spate ca să nu li se vadă faţa şi vorbesc apăsat aşa cum i-a învăţat regizorul... Recită frumos de zici că-i adevărat. Şi toţi, dar toţi fără excepţie sunt persoane oneste, a căror probitate morală nu poate fi pusă la îndoială şi nu au fost deloc pensionate medical şi trecute în rezervă pentru tulburări psihice.         
            Nu există tulburări psihice la serviciile secrete ! Nu există aşa ceva, ci doar extratereştri în farfurii, toate zburătoare. Şi toate secrete. Şi mai e o chestie care-mi place la ei: niciunul nu a fost dat pur şi simplu afară din servicii, pentru că era idiot sau că-i flutura mintea şi încurca lucrurile pe-acolo
! Toţi sunt pensionaţi sau vor fi după dezvăluiri. Asta dacă sunt ofiţeri de-adevăratelea şi nu studenţi la teatru... Nu-i o problemă ! Şi ce dacă sunt ? Eu sunt milos. Tre’să mănânce şi gura lor, nu !?...   

 
            Am făcut un experiment ufologic cu Anunaki. L-am aşezat într-o farfurie şi l-am aruncat în curte. Cu tot cu farfurie. N-a fost ca-n filme! Nu s-a rotit şi n-a vrut să plutească. Din fericire pentru Anunaki doar farfuria s-a spart. Dar să vezi surpriză ! Când s-a ridicat de pe jos avea trei coarne. Două mici şi unul nou nouţ, mare şi roşu care creştea văzând cu ochii. „Haisictirzzzzzzzguramătiideidiot !” „Ce-ai zis mă ?” „Eştiuncretinhaisictirzzzzzzzguramătiideidiot !”... Extraordinar ! Nu ştiu ce-a zis dar am constatat că nu e mut ! Poate că-ntr-o zi o să ne-nţelegem... 
         

            Da’ ca să nu-mi pierd ideea... Mie îmi plac şi făcătorii de adevăruri tulburătoare că ştiu să le fabrice... Bagă muzică în surdină ca să te răscolească, îţi aruncă flashuri cu farfurii zburătoare în ochi, vorbesc secretos şi ştiu domne să fabrice martori oculari şi auditivi, foşti ofiţeri în serviciile secrete, toţi unu şi unu ! Şi-s numa de-ăştia care ştiu ei cum vine treaba cu extratereştri şi cu războaie psihotronice intergalactice.  Păi dacă nu ei, cine !? Dar nu le prea bunghesc... Arată poze la lume de la cercetări. Cică îi prind şi îi cercetează... A!, nu ofiţerii îi prind pe ei, ci invers. Ca-n filme ! Îi răpesc noaptea din pat cu tot cu amante, îi violează pe nave şi le implantează câte 666 de cipuri de căciulă. Asta iarna. Vara le implantează la cozoroc. Din păcate extratereştrii lor nu seamănă cu al meu.  Ai lor sunt desenaţi în fotoşop, sunt aschilabici, hidrocefalici, n-au urechi şi sunt argintii sau mov şi seamănă cu ăia din benzile desenate pentru copii. Al meu e mai mişto. E pufos, nu are solzi, nu-i curg balele şi spală bine.  
            Ştiu ! Acum ştiu ce face el la prize ! Am draci pe reţeaua electrică... ! Trebuie să merg la ENEL şi să-i rog pe mahării de la companie să nu mai importe curent ! Sunt draci pe reţea proveniţi din fosta Uniune Sovietică. Sunt roşii şi poartă pe cap, între coarne o seceră şi-un ciocan. Şi
se dau la om ! Ieri mi-a sărit siguranţa şi când m-am dus la tablou foşgăiau pe-acolo, chiuiau şi rânjeau. Când m-au văzut au început să mârâie, au sărit în tabloul electric şi s-au făcut nevăzuţi. Mi-am făcut semnul crucii cu limba în cerul gurii.

           
Ieri a fost o ştire premonitorie la televizor, căreia nu i-am dat importanţă. Au anunţat că peste două zie, adică mâine cum ar veni, la Antipa poate fi văzut un electrician împăiat care mişcă mâna dreaptă. Ce tâmpenie ! Nu ştiu ce să mai scornească, cu ce să te mai ameţească şi să te-mbârlige ca să le crească audienţa. Alaltăieri au arătat un sobor de preoţi care făceau o sfeştanie la o crăpătură de la o centrală nucleară ! Nu era Fukushima nici Cernobâl. Era parcă una bulgărească... Cum îi zice domne, cum îi zice...!?  Aaa.... Gata, mi-am amintit ! Kozlodui. Da, da, Kozlodui.    
      

            Azi am chemat electricianul să-mi schimbe siguranţa la tabloul electric din garaj dar când a pus şurubelniţa pe cea veche ca s-o verifice, a-nceput să-l muncească dracii... Tremura de ziceai că e epileptic... Şi scotea scântei. El, nu siguranţa... Anunaki s-a băgat sub pat. Am sunat la Morgă, la Salvare şi la Pompieri. Că scotea fum. Dup-aia am aruncat un lighean cu apă pe el că părea prea încins. Se pare că nu i-a priit. Când l-au luat nu arăta prea bine, era foarte închis la culoare şi-i stătea părul băţ în cap ca la vietnamezi. Partea care scotea fum au luat-o pompierii. Restul s-a împărţit între Salvare şi Morgă, dar Salvarea nu a luat mare lucru, ci doar mâna stângă care se zbătea cu şurubelniţa-n mâna dreaptă, ca picioarele de broască galvanizate...  Probabil că rămăsese ceva curent în şurubelniţă, că prea s-au chinuit până i-au imobilizat mâinile.     
 

            După ce au plecat toţi, am măturat ce mai rămăsese din electrician şi am pus cenuşa într-o caserolă cu gândul să o torn mai târziu în ghivecele cu flori. Puţin cărbune şi cenuşă la rădăcina plantelor zice că le face bine. Am aerisit camera şi dup-aia am chemat popa să-mi facă o moliftă mie, una lui Anunaki şi o sfeştanie la tabloul electric ! A, şi o înmormântare creştinească din ceea ce mai rămăsese din electrician. Lui Anunaki n-a vrut să-i facă moliftă că nu era botezat.   
            - “Unde-i mortu ?” m-a întrebat popa.         
            I-am arătat caserola.  
            - “A murit cu lumânare ?”    
            - “Nu părinte, a murit cu curent electric.”    
            I-am spus “părinte” că popă nu se făcea.      
            - “Nu pot să-i fac slujbă !”    
            - “De ce părinţele ?”  
            - “E incinerat gata !” 
            - “Da când moare vreunu’ de la spitalul de arşi îi faci ?”    
            - “Îi fac !”      
            - “Păi atunci fă-i şi lu’ ăsta !”           
            - “300”           
            - “Ce 300 ?”   
            - “300 de lei.”
            - “Haidi bre, nu vezi că nu-i tot mortu, ci doar un pumn de cenuşă... !”
am zis şi am răsturnat caserola în palmă, ca să vadă mai bine câtu-i de mic.      
            - “200.”          
            - “Îţi dau100 fără chitanţă şi batem palma”, i-am zis.         
            - “Ce chitanţă visezi ? Io oricum nu dau chitanţă la nimeni... da ce-s io negustor, chelner !? ”    

            Am bătut palma dar ni s-a-mprăştiat electricianul pe haine. Popa avea cenuşă-n barbă iar mie mi s-a-nceţoşat privirea. Trebuia să-l fi ţinut în mâna stângă, dar nu mi-am dat seama. L-am adunat cu peria şi l-am turnat din nou în caserolă în timp ce popa îi cânta “veşnica pomenire”. La urmă l-am îngropat la rădăcina unei flori.
            - “Ce plantă-i aia ?”, m-a întrebat popa.       
            - “Dracena”, i-am zis.
            - “Deshumează-l imediat şi înhumează-l în altă parte !“
     
            L-am scos pe electrician c-o lingură şi l-am mutat într-un ghiveci cu o orhidee. I-am dat popii 100 de lei.   
            - “Unde-i restu ?”      
            - “Care rest părinţele, nu ne-nţeleserăm la o sutică ?”         
            - “Lasă asta... Uitai să te-ntreb, restul de electrician, unde-i ?”      
            - “Aaaaa... tot mortuuu... ? Cine ştie... !? Deocamdată e pă de patru. O parte în ghiveci şi alelalte trei sunt una la Pompieri, una la Morgă şi alta la Salvare... deşi la ora asta s-ar putea să fie câteşitrele la Morgă, la-mbălsămare. Ba nu ! Mâine s-ar putea să fie toate la Antipa, la-mpăiat.”   
            - “Să duci floarea asta mâine acolo, ne-am înţeles ?”          
            - “Da părinţele, ne-am înţeles. Îmi faci molifta şi sfeştania ?”       
            - “Eşti spovedit? “
, m-a întrebat.      
            - “Nu părinte, nu sunt. Nu m-am mai spovedit de la doişpe ani... Cre’că le-am făcut pe toate, numa că n-am omorât. Da când le-am făcut şi de câte ori,
nu mai ştiu să spun acum.”
            - “Da copii ai omorât ?”        
            - “ Ceeee... ? N-am omorât păcatele mele, cum să omor copii... !? Aaaa ! Vreţi să ziceţi dacă am vreun avort pe conştiinţă !? Nu, n-am !”      
            - “Eşti sigur ?”           
            - “Absolut ! Pen’că n-am conştiinţă !”
         
VA URMA
            Când a aruncat cu aghiazmă a pârâit totul prin casă ! Tabloul a luat foc. Popa s-a speriat şi a zis “Ptiu drace, du-te-n pisici !”  iar dracii au sărit ca dracii şi s-au aruncat în
pisici.  Nu pot să descriu ce-a urmat...         

Sursă foto Worth1000.com

miercuri, 9 ianuarie 2013

FIUL TĂCERII de ADRIANA POPESCU


ANUNŢ CU MARE BUCURIE APARIŢIA CĂRŢII "FIUL TĂCERII" A BUNEI MELE PRIETENE DIN VIRTUAL ADRIANA POPESCU, CĂREIA ÎI DORESC MULT SUCCES LITERAR !

Fragment din cartea mea/FIUL TĂCERII

Viața fiecăruia dintre noi este scrisă înainte de a începe să o trăim, ne-am scris scenariul iar apoi am început să îl jucăm pe această scenă unde râdem și plângem, ne naștem și murim.
Cât suntem în rol, e bine să ne amintim cine suntem cu adevărat, să percepem ce este real și ce e iluzie. Moartea nu există, avem la dispozitie câte vieți vrem pentru a ne aminti cine suntem. Iar când vine amintirea celui ce ești, cade vălul de pe ochi și îți dai seama că tot ceea ce credeai că e important pentru tine e de fapt deșertăciune, că nu ai nimic, că truda e în zadar și finalul e aproape, cortina poate cădea în orice clipă peste toate gândurile și visele tale, peste tot trecutul și viitorul tău pe care îl vezi întotdeauna mai bun decât prezentul. Te retragi în tine și nu mai întelegi nimic, tristețea te acaparează cu himerele sale, ego-ul vrea răzbunare pentru tot trecutul de muncă și sudoare, te vrea din nou îngrijorat de ceea ce crede că urmează, îți trimite semnale de alarmă, însă tu începi să devii indiferent la tot ce îți este exterior și în același timp începi să vezi frumusețea acolo unde nici nu o bănuiai. Devii un introvertit și un ciudat pentru lume, nu te mai interesează nimic din ceea ce înainte te pasiona, descoperi că totul e în tine și nu ai nevoie de nimic.
Mi-am dat seama că nu sunt un simplu om atunci când m-am perceput una cu infinitul, iar condiția de om a pălit în fața imensității celui ce sunt, necuprins și de neatins. Cum poate ceva să perturbe infinitul, să îl facă să sufere și să îl coboare într-un trup? Universul pulsează în mine, ating usor încheietura mâinii, simt zbaterea păsării ce vrea să zboare, desfac lanțurile, percep zborul și mă înalț lăsând în urmă un iz de libertate. Bucuria deplină nu poate fi trăită în trup, ea ține de zbor, de nebunie chiar, așa cum este ea privită în lume, însă aici trebuie să ne amintim toate astea, ăsta-i jocul. Intrăm în uitare și încercăm să ne amintim, și nu e ușor, dar se poate.
Doar prizonierii sunt normali în această lume nebună, cei liberi sunt cei nebuni, ciudați, și se încearcă întoarcerea lor în turmă. Iubesc “ciudații“ ce și-au conștientizat Divinitatea și au ieșit din turmă. Societatea îi vrea înapoi, ego-ul strigă disperat, dar tot ce poate face este să le închidă trupul, neștiind că ei nu mai sunt de mult acolo și nimic nu îi poate cuprinde în această himeră.
Ce sens are jocul dacă nu știi să îl joci și nu îi cunoști regulile? Nu știu nimic despre toate astea, și totuși am intrat în el, iar și iar, nu percep nimic de aici de jos, totul e confuz, așa că urc muntele și privesc de sus cum totul începe să se vadă altfel, și ceea ce credeam că e fără rost își găsește motivația în scenariul pe care l-am conceput. Totul e legat, nici un lucru nu e de sine stătător, există un sens pentru fiecare situație, iar dacă, fiind jos, vedeam suferința acum văd scopul fiecarui fir din această țesătură, totul se întrepătrunde pentru a crea lumea în care m-am rătăcit o clipa. Am căutat iubirea în iluzie, o vedeam pretutindeni, însă când măștile cădeau în trecerea zbuciumată a timpului, sub ele se zărea doar pasiunea, admirația, dorința.
Și toate astea eu le-am creat, iar acum încep să-mi amintesc toată încrengătura și să desfac ceea ce am legat în vis. O clipă de rătăcire a adus cu ea milenii de suferință, însă până și durerea este iluzie în această nebunie. Când nu mai suport toată această durere ies din trup și mă retrag în ceea ce este liniștea mea, am făcut-o de multe ori, iar alteori am reluat jocul intrând în alt trup decât cel din care fugisem.

V-a povestit Adriana Popescu

Mai multe fragmente din carte puteţi găsi aici:
http://www.facebook.com/adrianapopescu35?sk=notes
Cartea o puteţi comanda direct direct la

adrianapopescu35@yahoo.com  
cu plata la livrare.