RĂSTIGNIREA MINŢII ŞI NEBUNII ÎNTRU HRISTOS

                                   

                                RĂSTIGNIREA MINŢII ŞI NEBUNII ÎNTRU CRISTOS ©  

 MINTEA RĂSTIGNITĂ

             Nu-i nevoie decât de o scânteie ca să te pricopseşti cu un incendiu de proporţii. Acel strigăt primitiv şi visceral: „Moarte intelectualilor!” pe care l-aţi auzit la Marea Înscenare din 1989 răsună la fel în urechile omenirii de milenii. „Jos cu înţelepţii!”, „Ardeţi-le cărţile!”. Nimic nou sub soare. Aşa s-au mistuit în flăcări: Biblioteca din Ugarit din care au mai rămas câteva tăbliţe de argilă aparţinând celei mai vechi civilizaţii din lume, de acum circa 8 000 de ani, Biblioteca lui Assurbanipal din Ninive, incendiată în anul 621 î.e.n. de către soldaţii babilonieni, mezi şi sciţi, Biblioteca din Alexandria incendiată parţial de romanii lui Julius Caesar şi mai apoi arsă până în temelii de creştinii care vedeau în ştiinţă, arte şi filozofie un pericol drăcesc, degrabă stricător de minte. Aşa au dispărut în beznă majoritatea operelor gânditorilor geniali din antichitate şi tot astfel se întâmplă şi astăzi cu marile muzee, situri arheologice şi biblioteci din oraşele cuprinse de furia islamică dezlănţuită de ISIS.            
            În cazul creştinismului avid de viaţă de apoi, scânteia a pornit de la Apostolul Pavel, care, în prima epistolă către corinteni, le zice acestora: ”Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte”. (1 Cor. 3, 18-20).           
            Şi de-aici încolo au început să se vadă efectele răstignirii minţii. Sintagma „minte răstignită” am întâlnit-o zilele trecuted şi am devenit extrem de curios să văd cui i-a putut trece prin cap o asemenea expresie îmbelşugată în sensuri, cinică şi totuşi promiţătoare, hilară şi în acelaşi timp extrem de serioasă, abominabilă şi sublimă, sintagmă care a lăsat dâre adânci în psihismul unei bune părţi a umanităţii, împingând minţile răstignite ale unor creştini, ba către crearea de capodopere artistice, ba către abis mental şi atrocităţi. Şi iată ce am descoperit: mirobolanta expresie este folosită în cuvântările sale de către Arhimandritul Zaharia Zaharou (de la Essex, că dacă era de la Novosibirsk sau de la Yaffa l-ar fi chemat Zaharovici), care ne-o explică prin prisma isihasmului, în felurite chipuri:          
           
            „Dacă ne răstignim mintea, adică ne cercetăm pe noi înşine cu asprime în lumina poruncilor Evangheliei, ne vom vedea propria sărăcie duhovnicească, iar smerenia ce însoţeşte această viziune atrage harul dumnezeiesc şi Domnul ne va uni din nou mintea cu inima. Fără harul lui Dumnezeu, mintea nu se poate uni cu inima. Aceasta este tăierea împrejur a minţii, răstignirea minţii, pe care se nevoiau s-o dobândească părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, pentru ca isihia lor să aducă roadă desăvârşită.”   
           
            „Cel mai mare folos al ascultării este răstignirea minţii, prin care lepădăm orice încredere în cugetul nostru căzut şi ne punem toată încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi în poruncile Lui.”  
           
            „Prin ascultare, fiecare îşi află locul său în Trupul lui Hristos. Şi tot cel ce pune ascultarea pe primul loc, răstignindu-şi astfel mintea, îşi va afla negreşit inima. Şi chiar daca nu se va număra printre vasele de mare preţ, el nu se va lipsi de răsplată.”      
           
            „Dacă, însă, pentru cel mai mic reproş ne vom depărta de Stareţ şi ne vom proclama independenţa, atunci vom alege calea nebuniei, care se împotriveşte căii inimii, şi vom rămâne pururi străini de mângâierea dumnezeiască.”         
           
            Ce înţelegem de-aici?
            Păi ce să înţelegem!? Păi în primul rând, înţelegem că dacă răstignirea minţii este totuna cu circumcizia ei, atunci mintea nu este mai mult decât o biată, pardon p...ă, condamnată să rămână veşnic bleagă, răstignită şi decalotată. Nu doresc să îmi mai pun şi problema ce faci cu prepuţul minţii, îl arunci sau îl păstrezi!?, fiindcă aceasta ar însemna că mă muncesc dracii. Aşa că revin: dacă nu doreşti să ţi se-ntâmplă una ca asta şi vrei să raţionezi cu capul tău, iar nu cu al maimarelui sau cu inima - care fie vorba-ntre noi, din punct de vedere anatomic este un organ impropriu gândirii - înseamnă că eşti nebun. Vorba minunatului scriitor Horia Gârbea: „Doamna Bovary sunt ceilalţi!”
 
            În al doilea rând înţelegem că dacă eşti credincios cu adevărat, ai din start cugetul căzut şi nu e bine să gândeşti, ci să te supui. Verboten! Chiaro? Chiaro, si, si, chiaro, dar cui să mă supun mai întâi, nu lui Dumnezeu, cumva!? Ei asta-i, vezi de treabă, mai întâi şi mai întâi, acelora care ţi-au umflat banii şi care au şi ei cugetul la fel de prăbuşit ca şi al tău, decât că lor le place să dea ordine! Şi cărora le mai plac şi alte lucruri sfinte. Şi dacă nu dai din picioare la lucrăturile acelea şi te smereşti cum se cuvine, cu puţin curagiu şi răbdare, prefecătorie iuşchiuzarlâc, ca mâine poţi avea şi tu o minte la fel de răstignită ca şi a lor şi poţi fi primit în club. Şi deîndată ce pui mâna pe pâine şi pe cuţit îţi scoţi şi tu pârleala.
 
            În al treilea rând, înţelegem că dacă vrei să ai o răstignire a minţii de succes, cu cât eşti mai sărac în duh, cu atât şansele de a-ţi primi mintea înapoi de La Dumnezeu, dimpreună cu harul Său este mai mare. Ai grijă însă, ca atunci când ajungi sărac cu duhul făcut grămadă, însă cu o grămadă mult prea mică pentru gustul Domnului, să nu rămâi aşa, cu mintea semirăstignită şi decalotată pe jumătate! Că se vede! Şi că se vede nu ar fi nimic, dar prepuţul minţii ciopârţit doar pe jumătate poate da naştere la infecţii cu teorii namastiene şi pseudoştiinţifice şi cu nişte apucături chiar mai stranii decât ale celor cu mintea răstignită complet. Aşa că vorba evanghelistului Luca: „Ia seama dar, ca lumina din tine să nu fie întuneric!” (Luca 11: 36)
   
            În al patrulea, dar nu cel de pe urmă rând,  înţelegem că răstignirea minţii este unul şi acelaşi lucru cu spălarea creierului şi transformarea iremediabilă a circumcisului mental dintr-un om normal, într-un alienat social duduind de iubire şi supermanipulabil. Ăăă..!? Cuuuum...!? Vai, nu! Nu, nu! Săriţi, blasfemie! Huo hulitorule, dar-ar dracii-n capul tău! Ruşine! Ai venit să striveşti corola de minuni a lumii? Poate de minciuni. Nu, nu, noi nu spălăm creiere, cum fac comuniştii, fasciştii, CIA, budiştii, namastienii, islamiştii, guruşii, politicienii, vracii, jurnaliştii, armatele, anticonspiraţioniştii, advărtaizării, extraterestrofilii, psihotroniştii, hipnotiştii şi alţi chizdilii notorii. Noi doar le clătim puţin creierii şi dup-aia îi limpezim.
         
            Mă rog, să trecem la lucruri mai practice!     
                       
            De ce se spală creierul?         
            Hmm... auzi întrebare! Ca să-ţi scoţi mintea din cap, s-o cobori în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu pe calea inimii, în timp ce te mângâie şi să gândeşti ca El. Şi să devii carevasăzică isihast, trecând peste faptul că tehnicile şi asanele isihaste au fost ciordite de anahoreţii egipteni de la yoghini schimbând doar mantra, după care yoghinii au fost făcuţi albie de porci, satanişti şi eretici, arză-i-ar focu’ gheenei, deoarece ei obţin fix aceleaşi efecte halucinante unindu-se cu cine nu trebuie. Nu, nu cu Mamona, cu universul! Ba cu Mamona! Mă rog, n-are importanţă, asta-i teorie! Practic... na, din punctul de vedere al controlorilor de minţi, cum mai poţi mânui tu mintea novicelui, dacă nu-i faci câteva clisme sănătoase la cap, ca mai apoi, pe îndelete, să i-o burduşeşti bine numai cu Împărăţia Cerurilor, apocalipse şi focul gheenei!? Te-a pus dracu’ să-ţi dai toată averea mănăstirii şi să te faci călugăr!? Foarte bine, banii jos, ochii la uşă, că uite-acum ciocăne Cristos!   

            Cum se spală creierul?          
            Simplu! Cum altfel decât după reţetă, mai precis prin izolare între zidurile mănăstirii ca să nu se contamineze cu cine ştie ce gânduri lumeşti, recluziune în celulă, pardon chilie, înfometare prin abstinenţă - apă, paie şi mătănii - , prin vorbe mieroase, cu muzică religioasă siriano-greaco-sinagogală, repetitivă, de transă, psalmodiată pe nas, dar mai cu seamă prin scăderea stimei de sine, adică prin ascultare!? Ascultarea înseamnă supunerea oarbă la toate pravilele şi chichiţele dogmei şi în mod special, ascultământ fără crâcnire de maimarele, până dai în smerenie autoimună. „O sută de mătănii mari cu pocnitură. Acum! Când dai cu capul trebuie să sune a gol. Bravo, măi băiatule! Hai, mai sportiv, mai sportiv!” Vrei să intri în comuniune cu Dumnezeu şi să te lăfăi întru Cristos, după ce i-ai mâncat în prealabil trupul şi i-ai băut sângele? Vrei? Atunci musai este să-ţi distrugi gândurile de orice fel, mai precis să le zdrobeşti de piatră, ca pe pruncii Babilonului, aşa cum te îndeamnă în mod delicat psaltistul, ştiind de bună seamă, cu o puzderie de secole înainte, că piatra va deveni ca prin farmec, aţi ghicit, Cristos, iar pruncii, gândurile tale cele păcătoase,
            Iar asta pentru că lui Dumnezeu îi plac foarte mult schingiuiţii mental.
                                               
            Când se spală creierul?          
            Păi în oricare dintre momentele când aspirantul la răstignirea minţii strânge bucile, bate călcâiele şi îi spune maimarelui: „Da, să trăiţi! Gata şefu’! Am înţeles, să trăiţi!” şi face ce i se porunceşte, dar mai cu folos, seara şi dimineaţa, la utrenie şi la vecernie. Atunci, în acele momente, învăluit de semiobscuritate, aromă de tămâie, pâlpâit de lumânări şi litanii, psihicul victimei este prins cu garda jos, relaxat, influenţabil şi apt să înghită orice. Pe nemestecate, să ne-nţelegem!            
            Cum îţi dai seama că ai creierul spălat?        
            Aia e, că nu-ţi dai seama!  
 

NEBUNII ÎNTRU HRISTOS            

             Chiar dacă metanoia este primul pas către paranoia, eu nu am nimic cu isihaştii, ci cu procedurile dubioase la care te laşi supus ca să devii unul dintre ei. În lăcomia şi goana lui nebună după fericire, fiecare om este liber să-şi facă mintea praştie, după cum îl confortează pe el mai tare. Că se îmbuibă cu alcool, droguri, teorii pseudoştiinţifice, rugăciuni meşteşugite către arhangheli, sfinţi sau univers, protocronisme, muzică psihedelică, litanii, vieţi anterioare, utopii sau alte năzbâtii halucinatorii, că-şi umple chiloţii cu energii de la moaşte şi că scormoneşte prin gunoaiele New Age în căutarea adevărului, asta nu-l va ajuta prea tare. În lumina concluziilor trase de psihologi, „mintea umană, nu este construită pentru a afla adevărul, ci pentru a facilita reproducerea speciei.” (Prof. univ. dr. Daniel David)        
            Căci iată, până să ajungă să poarte un nume cu semnificaţie limpede şi să devină o practică cu reguli şi proceduri clare în interiorul mănăstirilor ortodoxe, isihasmul a aruncat pe scena lumii o grămadă de nebuni întru Hristos. Nebunia întru Hristos odată acceptată de biserică şi consacrată, nebunii întru Hristos care prezentau cele mai diagnosticabile comportamente, fie că se chemau cavioţi, zidiţi, păscători, iurodivi, stâlpnici, kufaliţi, epeţi, spidirofori, kalikiperehozi sau spilioţi, fiecare după felul smintelii lui au fost glorificaţi ca titani ai Duhului şi sanctificaţi. Nu, nu toţi, doar cei cu mintea muncită cel mai tare de draci. De draci? Ba pardon, de Duhul Sfânt.           
            Nebunii întru Hristos, oameni smeriţi, cu mintea răstignită, crezând că dacă nu se spală niciodată şi put înfiorător, pasc iarbă, mănâncă lăcuste şi rădăcini, trăiesc sub cerul liber, în vîrful vreunui stâlp, prin văgăuni, scorburi, morminte sau gropi de gunoi, provoacă oamenii să-i stâlcească în bătaie, aruncă cu pietre şi cu nuci de la amvon, se mânjesc cu glod şi îşi mai mânjesc uşa şi pragul chiliei cu rahat, se acoperă cu piei de animale, saci rupţi sau umblă goi, pupă colţurile caselor, ghicesc în păpuşi, vagabondează îndrugând în neştire rugăciunea inimii vor intra neapărat în graţiile Mântuitorului. Ei au fost strămoşii isihaştilor care-şi contemplă buricul şi tot ei au colorat secole întregi viaţa religioasă în fel şi chip. Şi asta n-ar fi nimic, dar o mai colorează şi astăzi, căci se prăznuiesc.      


 Dan Ioaniţescu© 

ÎNĂLŢAREA LUI CALACHE

            EVANGHELIA DUPĂ ASTRALOPITEC                                         ÎNĂLŢAREA LUI CALACHE©       

            Corpul şi mintea una sunt. Acest mare adevăr spiritualistic presupune că dacă pierzi o măsea, nu mai eşti cu mintea întreagă. Dacă pierzi două, mergi la psiholog! Dacă ai pierdut-o şi pe a treia, du-te-n... degrabă la psihiatru! Iar dacă te pune cumva dracu’ să urmezi poveţele popilor care-ţi dau citate cum că evreul Jeshua ar fi zis că „dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine!” sau „dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine!”, apăi de-acum este ca şi cum ţi-ai face singur lobotomie. Au văzut-ai tu vreodată popi care s-au automutilat, doar ca să dea un exemplu pozitiv!? Nici eu. Prin urmare evită să-i laşi pe alţii să-ţi umble pe la doage, dacă nu doreşti să ajungi un sandilău notoriu. Altfel stau însă lucrurile dacă din pricina ta ţi-a sărit o doagă, căci asta înseamnă că ori ai gastrită, ori ai boala lu’ Calache şi că ai toate şansele să devii nemuritor.     

            „Calache sărea doi metri în sus şi un metru în jos.”   

            Calache nu a fost un sfânt. Înafară de alergatul după muieri, boala cea mai mare a lui Calache băcanul era să ajungă viu şi nevătămat în Împărăţia Cerurilor. Şi iată că a reuşit! Calache, urmărit de ANAF a fost cel de-al cincilea om din istoria miraculoasă a omenirii, după Enoh, Elijah, Jeshua şi Miryam (mai precis doi prooroci, o mesie şi-o fată mare), care s-a ridicat cu trup cu tot la ceruri. Spre deosebire însă de ceilalţi patru, ridicaţi de către Yahwe direct în Cosmos, care treaz, care adormit, care răpit, care pe un car de foc, care pe un nor de slavă, Calache a făcut-o după capul lui. Este binecunoscut faptul că el reuşea performanţa de a sări doi metri în sus şi un metru în jos, ceea ce a făcut ca, prin diferenţa de un metru pe care o câştiga la fiecare săritură, să ajungă treptat, treptat la ceruri. Şi lucru absolut senzaţional, Calache nu ştia să facă salturi cuantice, din acelea spontane şi lejere, pe care le poate face orice neevoluat spiritual în dimensiunea a cincea din Noua Energie contra unei căciuli de euroi plătiţi unui maestru de salturi cuantice teoretice, ci dintr-acelea anevoioase, newtoniene, fiecare metru câştigat de el pe verticală, fiind smuls cu mult efort forţei gravitaţionale. Şi unde mai pui că dincolo de cele două kilograme de bacterii pe care le conţine orice trup omenesc, el mai ţinea în mână şi o geantă plină cu bani, lingouri de aur şi bijuterii, ca la vreo douăj’ de kile.

            Şi iată cum, după 50 000 de sărituri consecutive, Calache a depăşit stratosfera şi a intrat în mezosferă, după alte 80 000 a trecut în ionosferă, după 500 000 a depăşit şi ionosfera şi a intrat în exosferă şi de-abia când a terminat şi cel de-al o sută unu miilea salt a trecut victorios în spaţiul interplanetar, unde probabil se află şi acum, dacă n-o fi nemurit între timp. Şi lucru ciudat, poate din obişnuinţă, poate din nepăsare, chiar dacă Calache a sfidat zicala că mai degrabă trece o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Împărăţia Cerurilor, iacătă că de data aceasta cerurile şi oştirile îngerilor, nu s-au mai cutremurat. Sau poate unde lui Yahwe îi plac aurul şi arginţii pe care îi strânge lacom de atâţia amar de ani prin intermediul slujitorilor bisericii?       

ANUNACU

ANUNACU

Cartea „ANUNACU” se află în librăriile Cărtureşti şi se poate comanda online aici: 
http://carturesti.ro/carte/anunacu-1989884?p=1 Tiraj limitat.

ANUNACU în standul de noutăţi de la Cărtureşti,

De la bunul meu prieten virtual, Daniel Baibarac, citire:

"Cartea e belea! Am citit primele pagini cu nesaţ pe drumul de la Cărtureşti la maşină şi vă garantez că are o energie karmikă subtilă deosebită, întrucât nu m-am ales cu nicio fractură, nici măcar cu o zgârietură - doar cu o "burtă de râs" şi câteva priviri pe furiş (insoţite probabil de cruci cu limba-n ceru' gurii) de la trecători -."

De la bunul meu prieten virtual, poetul Nicolae Sărăţean, citire:

"Dragi prieteni, 

"Vă recomand cu căldură această carte în care vom redescoperi esenţa satirică şi umoristică ce zace în noi toţi deopotrivă şi în care cu siguranţă veţi descoperi, între frumoasele ei coperţi, sufletul şugubăţ al autorului ce vă va dărui clipe de umor sănătos, extras dintr-o realitate ce mereu se găseşte dinaintea ochilor noştri şi mereu ne arată cu degetul, măştile ignoranţei şi prostiei umane. Ni se revelează "mintea cea de pe urmă" sau scărpinatul în creştet al unei întregi societăţi ce pur şi simplu a luat-o razna de pe urma atâtor doctrine, dogme, religii, crezuri şi fantezii spirituale ce din păcate înrobesc o mulţime de suflete ce-şi trăiesc viaţa sub povara apăsătoare a acestora."

De la buna mea prietenă virtuală, Mikaela Botan, citire:

"Dacă nu ar fi existat Dan Ioanițescu, atunci musai era nevoie să-l fi inventat careva, dar spre bafta noastră el există și scrie, scrie al naibii de bine. Pur și simplu trebuie să fii pregătit pentru a-ți dușa neuronii, cu rece, cu fierbinte, cu spumă și multă aventură imaginativă. Nu e de ratat cartea "Anunacu", e pur și simplu o investiție pentru zilele gri pentru a le colora cu ea în curcubeu și pentru a zâmbi instant la peripețiile "Anunacului"! E o carte care te va face să uiți de toate problemele, e terapie de înveselire pentru oricine vârstă, nu e de ratat!"       

De la bunul meu prieten, scriitorul şi poetul Dan Iancu, citire:

"De foarte mult timp nu am avut ocazia de a savura un text atât de spumos, care să transforme o comunitate mică şi virtuală într-o oglindă vie a unei societăţi româneşti de început de mileniu cu toate tarele ei. Pentru cititorul de român în care situaţiile devin abracadabrante, unde personajele sunt scoase dintr-o tipologie pe care o-ntâlnim la tot pasul, unde limbajul este colorat fără vulgarităţi inutile, unde o seamă de informaţii pseudo-ştiinţifice au devenit din cauza unei mass-medii mereu grăbită, dar prost informată, un soi de panaceum şi unde „minunile” se-ntâmplă la tot pasul, „Cartea Astralopitecului” va fi o referinţă în literatura vremii.Autorul, Dan Ioaniţescu, pe care-l cunoaştem din cartierul Floreasca al Bucureştilor deceniului şapte al secolului trecut, este unul dintre rarii oameni dotaţi cu un simţ al umorului optimist, fără răutăţi sau sarcasme, un excelent desenator (a se vedea coperta unu!), un om umblat prin lume şi care a dospit această serie de romane funambuleşti din discuţiile cu oamenii, mai ales pe Facebook. Acolo a prins viaţă personajul principal, Astralopitecul, şi tot acolo s-a întrupat din râs, nu din jale, această lume aiurită. Lucrând la carte noi, cei de la editură, a trebuit să reluăm lectura pentru că textul este captivant, te prinde şi în loc să-ţi faci treaba te trezeşti hohotind. Lectură plăcută!"

Editura Agol.

SEXATOAREA

SEXATOAREA©

            La mulţi ani, românilor!     

            Românul se naşte poet şi moare telespectator. Am crezut că de ziua naţională o să fie o paradă frumoasă pe maidan. N-a fost nicio paradă. Când am ajuns acolo cu Anunaki, era o forfotă de nedescris: dâlgani, gătăieni, marghioliţe, gheboieni, vânzători ambulanţi din Treboi, jăndari, vată pe băţ, sexatoare, pocnitori, gabori cu pălărie, seminţărese şi drojdieri se fâţâiau de colo-colo şi căscau gura pe la tarabele telechinezilor. Buţă, Buradelu şi Barizeru îmbrăcaţi în daci cântau de mama focului hip hop-uri cu „Deşteaptă-te române”, „Meniaito”, „Pinguinu’”, „Braşoveanca”,  învăluiţi de un fum gros care ieşea de la vreo zece grătare cu mici şi cârnaţi... şi nişte cozi… mamă da’ ce cozi!           
            - „Io nu stau”, i-am zis.          
            - „Stai!”, mi-a zis Anunaki întinzând mânuţa după un cârnat din farfuria plină a unei frumoase sexatoare care trecea pe lângă noi.   
            - „Tiii… ia uite ce maimuţică, ‘ca-o-ar mama pe ea! Ia ţâcă, ia cu muştar…” i-a zis sexatoarea întinzându-i drăgăstos farfuria. „Eşti fetiţă sau băiat?”     
            - „Anunac… Mai ai?”, i-a răspuns el cu gura plină, luându-i şi ultimii doi cârnaţi din farfurie.
             - „Lasă-i măi doamnei cârnaţii, nu fii haplea!”         
            - „Hai sictir! mi-a răspuns Anunaki, îndesând un cârnat întreg în gură.” 
            - „Lasă mititelu’ să mănânce că io sunt sătulă. Numai cârnaţi şi salam de cal mănânc toată ziua. Ia cu pâine că ţi se-apleacă!”         
            - „Da’ de unde luaţi salam de cal, nu vă supăraţi, că pe-aici nu se găseşte?” am întrebat-o.        
            - „Din Italia. Îngrijesc de un bătrân herghelegiu care a lucrat la un abator. Acum sunt în vacanţă, am venit la rude.”     
            - „Părinţii dumitale trăiesc?” 
            - „Doar mama, dar e bătrână şi neputincioasă.”        
            - „Şi de ea cine are grijă cât sunteţi în Italia?”          
            - „O filipineză. Vedeţi, eu din banii pe care-i câştig în Italia, îmi permit să ţin toată familia şi s-o plătesc şi pe ea ca s-o spele pe mama la fund. Nu-i uşor, dar mă descurc.”      
            - „Dar filipineza nu are şi ea părinţi bătrâni?”          
            - „Ba are, da’i îngrijeşte o chinezoaică, fiindcă din banii pe care-i câştigă lunar de la mine îşi întreţine toată familia şi-şi permite.”     
            - „Da’ chinezoaica n-are părinţi?”    
            - „Are săraca, dar de ei se ocupă pe rând cei unsprezece fraţi ai ei, pe care tot ea îi întreţine.”
            - „I-auzi, zise deodată Anunaki, şaraiman! Ai auzit?”          
            - Taci, mă că vorbeam ceva cu doamna!       
            - „De te-ar bateee neica, bateeeee....  dragostiliii mele toateeee... Dragostiliii mele toa-teeee... şaraiman şiii şaaa-rai-man.”, începu Anunaki tot mai tare.
            - „Bine, dar bătrânul italian nu are şi el copii?” am întrebat-o, în timp ce cu palma îi astupam gura lui Anunaki. „Şezi blând, nu te mai zbate!”
            - „Are, da’ nu mai chinui maimuţa-aia, dă-o-ncoa’ la mine s-o ţin! Aşa bravo! Ad’ să pupe mama un păpuşel...! Şi cum vă spuneam... are doi, băiat şi fată. Băiatul îngrijeşte de un milionar bătrân din Qatar şi-l ţine şi pe taică-su şi îi mai plăteşte şi soră-sii facultatea la Oxford, că e greu acolo: chiriile pentru vile sunt mari, ratele la Rolls Royce nu sunt tocmai mici şi nici vacanţele lui pe Coasta de Azur, Bali, Cancun, Acapulco sau Ibiza nu sunt gratis. Femeile costă. Acu’ cinci ani m-a dus şi pe mine la Vama Veche şi la Costineşti. La toţi ni-i greu...”        
            - „Bine, bine, dar milionarul acela arab, la rândul lui, nu are şi el copii?”
            - „Ba are, dar copiii lui sunt şi ei milionari, iar milionarii... hmmm.. unde ai mai văzut dumneata să se spele unul pe altul la fund!? Doar unul dintre ei care este business oriented spală un miliardar la fund şi schimbă pempărşii şi din milioanele pe care le câştigă ăla îşi întreţine toată familia, că şi lor li-i greu... Fiecare are cîte cinci şase neveste şi tot pe-atâtea soacre. Stai mă, nu mă linge în ureche!”   
            - „A-aaaaaa.... A-a-a-aaaaaaaaaaaaaaa...!!! A-aaaaaa.... A-a-a-aaaaaaaaaaaaaaa...!!!” a început Anunaki să zbiere refrenul de a şaraiman ca un apucat, în timp ce-i deschidea sexatoarei nasturii de la geacă.
            - „Ce-are, de ce se vaită aşa? E bolnav?” m-a întrebat surprinsă sexatoarea, în timp ce Anunaki se vâra în decolteul ei.        
            - „Nu. E tâmpit”, i-am răspuns eu zâmbind strâmb. „Anunaki, treci acasă!”   
            - „La mulţi ani, Româniaaaaa...!!! a prins el să strige cât îl ţineau bojocii din decolteul sexatorei, „La mulţi ani, Româniaaaaa...!!! La mulţi ani, mahalagiilor...!!!”
            - „Îîîîîuuuuu... nu ţipa în urechea mea! Stai cuminte, maimuţoiu’ dracului, că acum îţi trag vreo două!” se agita sexatoarea încercând cu disperare să şi-l descolăcească de la gât!      
            - „Taci mă, că ne-aude lumea! Cum să-i spui unui mahalagiu că-i mahalagiu!? Las-o pe doamna sexatoare în pace şi hai acasă!”        
            - „Hai sictir!”, mi-a răspuns el. „La mulţi ani, Româniaaaa...!!!”           
            -  „La mulţi ani, Româniaaaa...!!!” „La mulţi ani, Româniaaaa...!!!” au început să strige timid câte unii din apropiere, care l-au auzit pe Anunaki. Apoi vocile lor s-au unit cu ale altora şi-apoi cu ale altora mai îndepărtaţi şi imediat urarea s-a întins pe tot maidanul. „La mulţi ani, Româniaaaaaaa...!!!” s-a auzit de-au început să zbârnâie geamurile din toată mahalaua. La ordinele prefectului din Vaidenoi, jandarmii au scos pulanele şi s-au grupat în poziţie defensivă, Gogu de la Salvare a dat drumul la sirenă, telechinezii au scos geamantanele şi-au început să le-ndese cu chinezăriiile de pe tarabe iar Barizeru, Buradelu şi cu Buţă au dat drumu’ cu staţia la maxim la un „Ooooof... viaţa mea...!!!” de-au început cu toţii să se ia în braţe şi să-şi plângă pe umeri.             Cu anunacu şi cu sexatoarea-n braţe hohotind aş fi strigat şi eu ca toată lumea: “La mulţi ani, România!”, dar îmi suna ciudat. În primul rând că ar trebui folosit vocativul, mă gândeam eu, şi-atunci corect ar fi să i te adresezi cu “La mulţi ani, Românio!” şi în al doilea rând, cum adică să-i urezi unui stat “La mulţi ani!”, câtă vreme el nu-ţi poate răspunde!? Este ca şi cum ai zice “La mulţi ani, judeţule Covasna!”, “La mulţi ani, sectorule doi!”, “La mulţi ani, Pocreaco şi Vaidenoi!” “La mulţi ani, Băicoiule!”, “La mulţi ani, Sulino, să fii fericită!”, “La mulţi ani, Fundule al Moldovei, să fii sănătos!” Merge? Nu merge. Aşa că, atunci când maneleliştii au cotit-o pe „Mulţi ani trăiască!” iar mahalagiii s-au înviorat şi au început să agite în aer sticlele cu bere-gratis am urat şi eu în gând un sincer “La mulţi ani!”, tuturor românilor, din toată lumea!            
            L-am luat pe Anunaki de-o mânuţă şi l-am târât cu tot cu sexatoare până acasă. De-abia când ne-am băgat sub duş s-a desprins de ea şi a fugit în curte să se joace cu raţele şi cu pisicile de-a parada militară. Mai spre seară, când m-am desprins şi eu de frumoasa sexatoare, am scos o sticlă cu vin, ne-am aşezat cu toţii la televizor şi am văzut parada de la Bucureşti: o minunăţie!    
             
Dan Ioaniţescu©

ALGEBRA CUANTICĂ

ALGEBRA CUANTICĂ©    

            Ieri l-am văzut pe Anunaki cu o carte în mână. Mă uit mai bine şi văd că era manualul meu de algebră din clasa a şasea. 
            - De unde ai luat asta ? l-am întrebat.           
            - Din pod, mi-a răspuns el sec.         
            - Da’ pe-aia de-a cincea ai citit-o ?  
            - Da. A fost miştoacă... mi-a plăcut. Am citit-o şi raţelor.  
            - Şi înţelegi ceva din ea?       
            - Mvai de mine... tot ! Păi dacă şi pisicile şi raţele înţeleg... Adică aproape tot.    
            - Ce nu înţelegi ?       
            - Nu am priceput de ce pentru A pătrat plus B pătrat nu există o formulă specială de calcul. Ăştia zic aici că se adună A-ul şi B-ul şi că rămâne totul la pătrat şi nu-i deloc aşa.
            - Da’ cum e ? m-am mirat eu.           
            - Păi să-ţi dau o problemă de algebră plană ca să înţelegi şi tu. Uite, se dau: un A pătrat şi un B pătrat şi se cere să se indice în ce condiţii A pătrat plus B pătrat fac un AB dreptunghi.
            - Niciodată !  
            - Răspuns greşit ! Suma lor va fi întotdeauna un AB dreptunghi, dacă pătratele lor au laturile egale.        
            - Şi dacă nu le au?     
            - Atunci fac un AB ciumec. Şi nici asta nu-i relevant dacă transpui problema în domeniul algebrei cuantice, căci acolo, dacă ai două cuante, A şi B şi doreşti ca ele să facă împreună ceva, ei bine vor face doar o vreme.         
            - Nu înţeleg.   
            - Cum nu-nţelegi !? Cât timp te uiţi la ele, A-ul şi B-ul vor face întotdeauna ce te-aştepţi tu să facă, dar cum te-ntorci cu spatele, fac numai ce vor ele. Iar asta se-ntâmplă doar dacă cele două cuante sunt de acelaşi fel, că nu poţi aduna mere cu pere ca să obţii la final bomboane electrice...    
            - Scuză-mă că te-ntrerup,  dar Miciurin nu a altoit meri cu peri şi a mâncat banane din ei !? Şi n-a murit ea, nevastă-sa, din cauză că a căzut din brad în timp ce culegea pepeni!?
            - Fugi de-aici, că asta-i propagandă psihohotronică rusească! Ce ne interesează pe noi banana lui Miciurin şi pepenii nevesti-sii? Pe noi ne interesează cuantele, mai precis că în algebra cuantică nu poţi aduna fermioni cu bosoni ca să obţii doar fotoni. Şi încearcă numai să le ridici la pătrat să vezi dacă vor! Nici de-ale dracului nu vor, cu o singură excepţie, desigur, mai precis doar atunci când vrei să obţii cuante de conştiinţă.  
            - Da’ ce, conştiinţa este cuantică?    
            - Ete na! Conştiinţa este ce vrea ea. Păi dacă avem medicină cuantică, algebră cuantică, psihologie cuantică şi până şi sexul este cuantic, te-ai aştepta ca ea să rămână doar un simplu concept!? Da’ ce, ea este mai proastă!? Tu pe ce lume trăieşti? Ce tu crezi că un concept nu poa’să fie cuantic? Ba poate foarte bine, este suficient să afirmi şi dintr-odată devine cuantic. Orice îţi trece prin minte este şi undă şi particulă şi are cuantele sale: gândul este cuantic, universul este cuantic, saltul este cuantic, Sfântul Duh este cuantic, Prepuţeasca este cuantică, tu eşti cuantic, pensia ta e mică şi e cuantică, mecanica clasică este cuantică, totul este cuantic.       
            - Şi şeful de post Mardare este cuantic?                  
            - Şi el.
            - Nu cred. Mardare este un bou.        
            - Şi boii sunt cuantici. Şi că tot veni vorba, chiar şi înfricoşata Judecată de Apoi este cuantică. Până şi vidul şi nimicul sunt cuantice. Tot ce mişcă şi nu mişcă, tot ceea ce a existat, există, va exista sau nu va exista niciodată, toate laolaltă nu sunt altceva decât un infinit câmp energetic cosmic, universal, multiversic, informaţional, vibraţional şi ţâşpedimensional cuantic, format din multiple alte câmpuri cuantice, care dacă nu sunt bătute de mici, devin conştiinţă pură.           

- va urma -     
Dan Ioaniţescu ©      

IERURGIE

Merţanul ierurgit         

             - Părinţele, scoate-mi şi mie dracii din maşina asta te rog şi binecuvânteaz-o!     
            - Moamă ce maşină ţi-ai tras...! Seamănă cu a Maimarelui, decât că e lovită-n faţă şi n-are numere.
            - Păi nu i-am pus, că de-abia am luat-o.       
            - Te-ai pricopsit! Cât dai? l-a întrebat popa Ţăndărică.       
            - Cinci lei.      
            - Cinci leeeeei...!? Scoate-ţi-i singur, frăţică! Auzi... cinci lei! Ha!  
            - Zece lei.       
            - Zece lei mă costă numa’ tămâia şi agheasma. Nici nu mă gândesc.         
            - Douăj’de lei, na!     
            - Lasă, lasă! Ţine-ţi banii în buzunar şi ia-ţi benzină de ei! Şi plimbă-te cu dracii tăi cu tot prin toată mahalaua! Cu douăj’de lei nu ajungi nici până-n Vaidenoi.         
            - Cin’zeci e bine?      
            - Cu cin’zeci îţi scot dracii doar din carburator şi din electromotor. Să ştii că puţină agheasmă în carburator nu ţi-ar strica. Da’ dacă mai pui încă cin’zeci îi scot şi pe-ăia din cutia de viteze şi-ţi binecuvântez frânele, bujiile şi tabloul de bord.          
            - Bine, dar portbagajul, scaunele, volanul, oglinzile?          
            - Mai pui cin’zeci.     
            - Şi dacă îmi rămân draci în torpedo sau în pompa de benzină, ce mă fac? Mi-o sfinţeşti cu două sute?           
            - Da’ ce-i Trabant? Merţanele merg de la trei sute în sus.   
            - Trei sute e ultimu’ preţ?     
            - Da.   
            - N-am trei sute, am doar două sute cincizeci.         
            - Dă-i încoa’ şi ridică capota!           
            - Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, miluieşti-ne pre noi… Preasfântă Născătoare de Treime, miluieşti-ne pre noi, a început popa Ţăndărică să stropească maşina cu sârg, Doamne, Dumnezeul Părinţilor noştri care ai poruncit robului Noe să facă corabie spre mântuirea lumii... Deschide portierele!        
            - Imediat, părinte, imediat!   
            - ...Şi ai binevoit ca din lemne multe să fie alcătuită ca un singur lemn, a continuat el stropind canapelele şi bordul, însuşi stăpân al tuturor, care ai binevoit a cârmui lemnele cele neînsufleţite şi cu dreapta ta cea tare a mântuit neamul românesc, păzeşte şi acum maşina aceasta... Zi seria de şasiu!   
            - N-o ştiu.      
            - Cum n-o ştii? Nu e maşina ta?       
            - Nu.   
            - Da’ a cui?    
            - Nu ştiu.        
            - Ai furat-o!   
            - Nu. Am găsit-o trasă în faţa casei Aiubiroaiei cu portiera deschisă şi cu cheile în contact. Şi am luat-o. Era şi păcat de o aşa pleaşcă trimisă de Dumnezeu Tatăl. Io după ce am citit “The Secret” demult am rugat universul şi chiar şi pe Dumnezeu să-mi trimită o maşină bengoasă. N-ai citit actristele mele?
            - Eu nu-mi pierd timpul cu actristele voastre idioate. Numai banii pentru ele mă interesează. Că numai prostii cereţi în ele: că să-i crape ochii lu’ ăla, că să i se usuce, că să damblagească, că vreţi să vă vedeţi vedete la televizor, că să moară mama primarelui, că să se-aleagă prafu’ de cutare, că să vină Vlad Ţepeş şi să-mi controleze mie registrele... p’ormă mai erau unele care-i cereau lui Dumnezeu chiloţi tanga... numai tâmpenii. Că niciunu’ nu scrieţi “Doamne, dă-i sănătate şi bani mulţi părintelui Ţăndărică şi familiei lui!” Da’ ia zi, a cui e maşina totuşi? Nu cumva e a Maimarelui, care s-o fi dus s-o spovedească pe Aiubiroaia, deşi ştie că numa’ io o spovedesc?      
            - Ce să zic...!? Poate fi, că l-am văzut de pe trotuarul celălalt când a parcat-o şi am aşteptat până ce a intrat la ea.           
            - Eeeei dacă “poate fi” , atunci mai pune o mie, ca să termin binecuvântarea.       
            - Cââât...!!! Bine, bine, poftim părinţele!     
            - Şi încă cinci sute ca să nu vorbesc cu şeful de post.          
            - Haidi bre nea părintele, nu fi lacom!         
            - Şapte sute.   
            - Părinte, mă omori..!!!         
            - O mie şi nu vorbesc nici cu maimarele.     
            - Bine bre, mai ia una!          
            - Aşa, vezi! Bravo, i-a zis popa Ţăndărică în timp ce înfunda banii în buzunar, unde rămăsesem? Aha! Păzeşte Doamne acum maşina aceasta şi pe robul tău cel smerit care o conduce. Dă-i, Doamne, înger bun şi paşnic şi păzeşte-i şi pe cei care vor călători cu maşina aceasta. Dă-le lor să ajungă sănătoşi acasă şi să nu-i pună şeful de post Mardare să dea declaraţii. Gata, am terminat.     
            - Câţi draci a avut?    
            - Păi după cum îl cunosc io pe Maimarele, cre’c-a avut ca la fo cinci sutede draci în ea, dacă nu şi mai bine.        

Dan Ioaniţescu ©   

DOUĂ TURME DE PORCI

EVANGHELIA DUPĂ ANUNAKI
           Două turme de porci©     

            - S-a-nrăit lumea, a zis Iisus după ce a potolit din câteva vorbe marea şi vântul. E lumea tot mai rea.     
            - Ce să faci!? N-ai ce să faci! i-a răspuns Petru.      
            - Ba Io am. Astăzi va trebui să fac o exorcizare, ca să dau o pildă omenirii, că răul poate fi curmat din vorbe.          - Ce-i aia exorcizare? a întrebat Iosif.          
            - O extracţie de draci fără anestezie. Le spui câteva vorbe de la obraz iar dracii se ruşinează şi se îndepărtează de om. Şi că veni vorba de vorbe, unde vreţi voi să se-ntâmple minunea?       
            - Oriunde, Învăţătorule, că draci sunt peste tot. Poa’să fie şi-aici, că uite Maria aka Magdalena, chiar dacă are părul năclăit e frumoasă cu draci pe ea, a remarcat Iacob cel Bătrân.           
            - Nu, nu oriunde, că-i musai să fie ori aici, chiar lângă Marea Galileii, în ţinutul gadarenilor, ori în ţinutul ghergheşenilor, care e mult mai departe. Dar parcă n-aş prea avea chef să merg până la ghergheşeni. Şi apropo, luaţi-vă gândul de la Măriuca Mea, că nu-i frumoasă cu draci pe ea pentru voi, că nu pe voi vă spală pe picioare şi-apoi le şterge cu părul ei. Şi plânge. Şi le unge şi cu mir. Şi iar le şterge cu părul ei. Şi iar le spală. Şi iar le unge. Şi iar plânge. Acu’ nu mai ştiu să spun în ce ordine le face şi de ce o bufneşte plânsu’, da’ de plâns, plânge, că are suflet bun.           
            - Aşa e! Măriuco, ar trebui să te mai speli şi tu pe cap, că de când ai apărut în grupul nostru de bărbaţi, sfintele picioare ale Învăţătorului n-arată prea bine, i-a zis Nataniel.   
            - Învăţătorule, pupa-Ţi-aş urma paşilor Tăi, lasă-mă pe mine să-Ţi spăl picioarele, s-a repezit Iuda Iscarioteanul la El. Spăl mai bine şi mai repede decât Măriuca şi nu plâng. Şi n-o să-ţi cer nicio plată în schimb, pe-onoarea mea!           
            - Ia uite ce tupeu pe ăsta, s-a revoltat Petru, mai are puţin şi-o să-i ceară şi alte hatâruri. Băi băieţi, ăsta are un interes, că nu face nimic dacă nu-i ies nişte arginţi. Pleacă băi pupincuristule de-acolo, ce te bagi tu între ei doi? Nu I Le spăl io, care vorb-aia, am mers şi pe apă cu El şi te-nfigi tu, popoţoc, primu’ la gheşefturi!  
            - Adevăr grăiesc vouă: femeia care nu-l spală pe bărbat pe picioare n-o să se mântuiască în veci pururi. Că nu femeia a inventat religia şi mântuirea, ci bărbatul, ca să-i fie lui spre veşnic folos. Ce, voi credeţi că Eu, în calitate de Dumnezeu Fiul, nu sunt în stare să Mă spăl şi singur pe picioare!? Pot, dar de ce s-o fac, atâta vreme cât există cineva din care Eu am scos şapte draci şi care Mă adoră şi mai şi plânge de se rupe!? Şi-apoi ce fel de Mântuitor aş mai fi Eu, dacă M-aş spăla singur? Niciun împărat nu se spală singur, darămite unul Ceresc ca Mine.         
         - Învăţătorule, iartă-mă că te deranjez, dar iată, se vede ţărmul, l-a întrerupt Simon.           
            - Mamă ce de porci au ăştia pe-aici...!! Sunt păcătoşi rău de tot, bag samă. Să coborâm dară, a zis Iisus sărind peste bord şi păşind hotărât pe apă. Urmaţi-Mă, a zis el peste umăr, ţineţi aproape!   
            - Da, da, i-au răspuns ucenicii, cum acostează corabia, imediat coborâm şi venim şi noi.     
            În vremea aceea a venit Iisus pe ţărmul celălalt al mării, în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit El din corabie, L-a întâmpinat îndată un om, din mormintele de acolo, cu duh necurat, care avea locuinţa în peşterile de îngropăciune. Şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri de fier, pentru că de multe ori fusese legat în obezi şi cu lanţuri de fier şi el rupsese lanţurile şi obezile le sfărâmase; şi, fiindcă nimeni nu putea să-l domolească, era el întotdeauna, noaptea şi ziua, prin munţi şi prin peşteri de îngropăciune, ţipând şi izbindu-se de pietre.  
            - Ăsta zici că-i drogat. O fi drogat!? s-a întrebat Iacob cel Tânăr.  
            - Nuuuu... E îndrăcit. Drogaţii sunt mai cuminţi şi nu se izbesc de pietre decât atunci când încearcă să zboare, i-a răspuns Bartolomeu aka Nataniel.      
            - Şi dacă e-n sevraj, ă!? a-ncercat din nou Iacob cel Tânăr. 
            - Ba io cre’că-i mai mult un simulant. Unul şmecher căruia nu-i place munca şi bănănăie de colo, colo, a intervenit Iacob cel Bătrân.          
            - E îndrăcit, nu vezi!? Face spume la gură şi are convulsii. Şi urlă de parcă i-a tăiat cineva un deget i-a replicat Bartolomeu.      
            - Mă-ndoiesc, a zis Toma. Io cre’că mai degrabă-i rapper. Are melodiile în cap, de-aia se mişcă aşa.        
            - Nu-i rapper, e rocker, i-a răspuns Maria Magdalena. Nu vezi că are părul vâlvoi ca al meu şi când se bălăngăne mătură cu el peste tot ? Nu-l auzi cum rage? 
            - Ia taci Magdaleno! Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea, i-a retezat-o Toma. E rapper toată ziua.            
            - Ce-i aia rapper? a întrebat Iosif.     
            - Tot un fel de rocker, dar mai cuminte oleacă, i-a răspuns Toma. Ba dacă mă uit şi io mai bine la el, după cum dă din mâini şi cum se bâţâie este chiar rocker. Ăştia-s furioşi tot timpul.      
            - Nu, nici vorbă, nu e nici raper şi nici rocker, e epileptic. Uită-te numai cum se zvârcoleşte pe jos! Aşa făceam şi io când eram mic, a zis Simon Zelotul. 
            - E epileptic pe dracu’! E îndrăcit toată ziua, a ţinut-o pe-a lui Bartolomeu. Epilepsia nici n-a fost încă descoperită. Şi chiar după ce o să fie, tot îndrăcit i se va spune că e, că nu-i pasă nimănui de ce spun doctorii.        
            - Ba e simulant, s-a băgat din nou Iacob cel Bătrân. Uite cum îşi dă ochii peste cap şi se scutură, exact ca Geoffrey Hoppe, când intră Tobias în el.     
            - Păi atunci e îndrăcit, dacă îl posedă tobiaşii. Tiiii... ia uite cum îl mai muncesc dracii...! şi-a dat cu părerea şi Iosif. 
            - Poate pe tine, care-i pomeneşti. El e doar un simulant, ţi-am zis.            
            - Ce-i aia epilepsie? a întrebat iarăşi Iosif!  
            - O boală, a răspuns Matei aka Levi, în locul lui Simon Zelotul. Uneori o iei de la tenia porcului, alteori de la meningită, alteori de la stress, alteori de la encefalită, alteori...           
            - Vorbeşti prostii. E îndrăcit toată ziua. Tot ce face şi gândeşte omul e lucrul dracului, mai puţin cele din Decalog pe care ar trebui să le facă, dar nu le face.   
            - Nu e îndrăcit, că mănâncă de pe jos! Şi nici bolnav nu e, că şi noi mâncăm de pe jos lăcuste şi rădăcini şi uite că n-am mai murit şi nici boala copiilor n-avem şi nici draci n-am căpătat. E schizofrenic, a hotărât Ioan.
            - Nu-i schizofrenic! a sărit Iuda Tadeul. Nebun de legat poate, dar nu schizofrenic. Schizofrenici sunt iluminaţii care-şi dilată conştiinţa pân-o fac praştie şi care nu cred în Yahwe.                       
            - Învăţătorule, L-a tras Iosif de mânecă pe Iisus cu un glas plângăcios, Învăţătorule, ăştia au început să vorbească în limbi. Au intrat dracii în ei. Vorbesc cuvinte drăceşti fără înţeles. Auzi la ei, cică rocări, stres, epileptici, drogaţi, repări, tobiaşi, iluminaţi, schizofrenici. Exorcizează-i pe ei mai întâi!
            - Băi pârâciosule, ia nu te băga tu! De ce-i bagi prostii în cap Învăţătorului? s-a supărat Petru. Că dacă tot ne-am adunat laolaltă şi dacă unul din noi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate câte le facem se fac spre zidirea sufletească. Ce-am făcut rău? Ne-am drogat şi noi puţin ca profeţii şi e normal să culegem informaţii de pe câmpul morfogenetic unde se află Depozitul Central de Informaţii al Inconştientului Colectiv din Biblioteca din Akasha.   
            - Uite, îi auzi? Îi munceşte Ucigă-l Toaca! Ce spuneam io...!?       
            - Terminaţi dracului, Doamne iartă-Mă - M-am iertat - Îmi mulţumesc frumos Mie şi Tatălui Meu care una suntem - cu plăcere şi-altădată - terminaţi cu hipstăreala asta, s-a răstit Învăţătorul la ei. Din punct de vedere teoretic este epileptic, căci datorită unor disfuncţionalităţi cerebrale, un grup de neuroni se descarcă într-un mod anormal, excesiv și sincronizat. Acest lucru duce la o undă de depolarizare, cunoscută sub numele de schimbare paroxistică depolarizatoare. Ei, acum aţi priceput? 
            - Nu, au răspuns ei la unison.
            - Nici nu mă aşteptam. Dar în orice caz, cum ştiinţa va rămâne veşnic paralelă cu credinţa, unda aia depolarizatoare de care v-am ppomenit este de fapt o turmă de draci şi nicidecum boala lu’ Calache. Mă-sa, nevastă-sa sau soacră-sa i-au zis odată cu năduf „dar-ar dracii-n capu’ tău!” şi dracii atât au aşteptat. Acum aţi priceput ?       
- Da. Partea asta de la urmă este limpede, că toţi am păţit-o. Iar în ceea ce-l priveşte pe un credincios, ştiinţa este toxică şi nu valorează nici cât o ceapă degerată. Trebuie distrusă din faşă. Orice om de ştiinţă trebuie lapidat de mic sau mai bine ars pe rug, ca să se îndrepte.         
            - Bravo măi Petrică! Ferice de tine, că tare eşti sărac cu duhu’! Prin urmare sunteţi de acord cu Mine că este un îndrăcit?          
            - Oooo, e clar acum, este unul plin de draci.            
            - Ba sunt doi, s-a îmbufnat Iosif. Io număr mai bine decât ei, că n-am tras pe nas.             
            - Ai băut Iosife, sau ai darul înaintevederii? Mă uimeşti, zău de ce intuiţie poţi să ai, căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este. Acuma na, este adevărat că după evanghelia lui Marcu ne aflăm în ţinutul gadarenilor şi că din păcate, din morminte n-a ieşit decât un singur îndrăcit, nu doi, aşa cum apare în versiunea evangheliei după Matei. Şi Luca tot despre unul vorbeşte, că l-a copiat corect pe Marcu. Dar orb să fii şi să nu vezi că-i numai unul. Şi încă o dată orb, dacă nu vezi că ne aflăm fix în Gadaria, aşa cum zicea Marcu, care cunoştea geografie, iar nu la dracu’ cu cărţi, departe de Marea Galileii, în ţinutul ghergheşenilor, aşa cum pretindeau ceilalţi doi evanghelişti, care i-au copiat minunea. Ha, de parcă corabia din care am coborât noi ar fi vreo pasăre măiastră. E drept că aş putea s-o fac să leviteze, dar ce interes să am dacă minunea asta nu va fi consemnată nicăieri în dogmă!?   
            - Ce bulibăşeala dracului... când pretindeau aşa ceva?  a întrebat Iuda Tadeul.      
            - Nu acum, ci peste mulţi ani, când, după dictarea Duhului Sfânt vor povesti credincioşilor în scris Minunile Mele, fiecare după cum îl va tăia pe el capul. Sigur, Mie Mi-ar fi convenit mult mai mult să fi găsit aici doi îndrăciţi, că aş fi făcut o minunăţie de minune, una la simultane, ce n-a văzut Parisu’. Că nu poate nimeni să scoată dracii din doi oameni deodată, aşa cum susţine Matei că aş fi făcut Eu, dar acuma asta e! Ce avem, aia scoatem. Bine cel puţin că nu-i lipseşte un picior, că Eu nu ştiu cum să fac să le crească şchiopilor picioarele la loc! Adevăr vă spun vouă, în materie de minuni biologice, doar la ologi, la orbi, la ciungi şi la parapleplegici mă bag. A, şi la morţii proaspeţi, că la putreziţi sau hârci nu se bagă nici dracu’.       
            - Învăţătorule, hai, fă minunea aia de dragul nostru! Te rugăm, i-au zis ei.            
            - Care minune?          
            - Aia cu levitaţia! Hai cu corabia în ţinutul ghergheşenilor, l-au implorat ucenicii. 
            - Mamă, de-abia aştept să zbor, I-a zis şi Maria Magdalena.          
            - Băi băieţi, a zis Iuda, şi eu m-am drogat la fel ca şi voi, dar cu toate astea am rău de înălţime. Parcă n-aş...         
            - Atunci tu o să te duci în iad, că raiul este doar pentru cei care-şi imaginează că pot să se înalţe în slava cerurilor şi să plutească pe nori. Decât să rămâi singur cu îndrăcitul, mai bine ia de-aici şi mai trage înc-o linie, l-a îndemnat Petru.     
            - Daţi-mi şi mie să trag una, că io sunt claustrofob, a zis cu glas pierit Iosif.        
            - Nu-ţi dăm, pentru că eşti minor, una la mână, a doua la mână, că eşti pârâcios, iar a treia la mână, că poate-ţi vine vreo idee şi te-arunci peste bord. Pe tine o să te legăm de catarg ca pe Ulisse, i-a zis Bartolomeu.       
            - Hai Învăţătorule, că acolo te-aşteaptă trei îndrăciţi, nu unul; doi ai lui Matei şi celălalt al lui Luca, a insistat Petru.
            - Păi şi cu îndrăcitul ăsta din Gadaria ce fac, măi Petrică? l-a întrebat Isus.          
            - Pe-ăsta, în mare mila Ta, îl rezolvi Tu la întoarcere cu un „vade retro!”. Şi iaca aşa se vor face patru îndrăciţi, ceea ce nu-i de colea. Zău că merită!         
            - Bine, fie ca voi, a zis Iisus şi s-a întors hotărât către corabie.      
            Şi s-au suit cu toţii înapoi în corabie şi au ridicat pânzele şi Iisus a poruncit vântului să-i ducă în ţinutul ghergheşenilor. Şi deodată s-a iscat un vânt mare care a umflat pânzele corabiei şi un vârtej dumnezeiesc a ridicat-o de lângă ţărm iar ea a început să plutească  în derivă. Iar ucenicii Lui, asemenea lui Ezechiel în vechime, s-au simţit parcă apucaţi de părul capului de un fel de mână atunci când i-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi i-a dus, în vedenii dumnezeieşti, dimpreună cu vântul, înapoi, peste Marea Galileii.        
            - Băi eşti prost, unde ne duci? a zis Iisus vântului, căci Duhului Sfânt care era ca şi El tot o Treime de Dumnezeu, adică tot El cum ar veni, nu-şi permitea să-I zică aşa. Nu pe-acolo, că noi avem treabă în ţinutul necredincioşilor din triburile Naftali, Asher şi Dan, în Galileea, care este în partea cealaltă!           
            - Gata şefu’, i-a răspuns vântul ruşinat şi i-a purtat degrabă pe El şi pe ucenicii Săi peste Gadaria, în direcţia opusă.       
            În vremea aceea a ajuns Iisus cu corabia în ţinutul ghergheşenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind din corabie direct pe uscat L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haina pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis:
            - Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui! căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el sfărâma legăturile pentru că era mânat de demon, în pustie.            
            Şi l-a întrebat Iisus, zicând:  
            - Care îţi este numele?          
            Iar el a zis:     
            - Legiune, căci demoni mulţi intraseră în el.           
            - Ascultă Legiune, tu eşti îndrăcitul după Luca?      
            - Da.   
            - Dar turma asta de draci care sunteţi voi, nu trebuia să fie băgată în doi îndrăciţi, după cum zicea Matei?         
            - Ba da, i-a răspuns acesta, dar celălalt îndrăcit e muncit de Azazel, care este mai şmecher decât noi şi s-a pitit.           
            - Aşadar sunt doar doi îndrăciţi cu toţii, iar nu trei. 
            - Da.   
            - Bine, atunci dă fuga şi adu-l încoa’ la mine pe Azazel!    
            - Şi dacă nu vrea?      
            - Iadopârnaia vă mânâncă pe toţi! Hai, uşcheala!    
            Legiune s-a îndepărtat speriat şi a luat-o agale către morminte.     
            - Mai sportiv, mai sportiv, ce te mişti aşa de încet?

Şi iată că de data aceasta L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică:   
            - Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?     
            - Da.   
            - Te rugăm să nu ne porunceşti să mergem în adânc.          
            - Ete na! Că doar n-am venit până aici ca să vă fac vouă conversaţie. Vă dau afară ca pe-o măsea stricată.

Şi era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte. Iar diavolii îl rugau, zicând:
            - Dacă tot ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci.          
            Atunci El le-a zis:     
            - Duceţi-vă!   
            Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci şi au intrat în ei, şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar porcarii văzând ce s-a întâmplat au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate că a coborât o gaşcă de derbedei cu hârzobul din cer şi că unul dintre ei care părea şeful, le-a prăpădit lor toţi porcii. Şi îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus, căci toţi erau furioşi şi doreau să vadă ce s-a întâmplat cu porcii lor. Şi au venit la Iisus şi în loc de porci l-au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar porcarii care văzuseră totul, le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul şi cum din câteva vorbe, i-a adus pe ei Iisus în sapă de lemn. Şi lor pe dată le-a trecut toată furia. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul ghergheşenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.   
            Iar, când El a intrat în corabie, cel care fusese îndrăcit se ruga ca să-l ia cu Dânsul. Iisus însă nu l-a lăsat, i-a arătat drumul şi i-a zis zicând:    
            - Întoarce-te în casa ta, la ai tăi şi spune-le cât bine ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit.
            Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole, cât bine i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau şi-l felicitau, dar şi mai tare se minunau cum de nu-i pasă lui, că ei, ca cetăţeni ai unei federaţii de zece cetăţi, rămăseseră săraci lipiţi.     
            Şi intrând în corabie, Iisus a zburat dincoace, în ţinutul gadarenilor şi după ce a scos toţi dracii din cel pe care l-a întâlnit prima oară, le-a aruncat şi lor porcii în mare. Mulţumit de reuşita minunilor cu potolirea furtunii şi cu a exorcizărilor din acea zi, căci iată, numai Legiune a avut 1600 de draci în el, după cum aveau şi legiunile romane, Iisus s-a suit din nou în corabie împreună cu ucenicii şi a venit în oraşul Său.          

Text şi colaj foto Dan Ioaniţescu©
Bibliografie:
Luca 8, 26-39, Matei 8:28-34, Marcu 5 :1-20