ANUNAKI - IV -©

           

Circul

          Alaltăieri, sâmbătă, am citit în revista „Morula Ass” că pe terenul de fotbal de la noi din mahalaua Pocreaca, Institul de Educaţie Psihică şi Gimnastică_Cuantică din cadrul Academiei Române de Ştiinţe Inexacte va organiza un mare spectacol de circ spiritualistic. M-a atras foarte tare ideea, mai ales că se anunţau numere cu studenţi care prezintă facultăţi paranormale: Facultatea de Tumbe şi Salturi Cuantice, Facultatea de Levitaţie, Facultatea de Gargarologie Transpersonală, Facultatea de Psihohotronică Aplicată cu secţia blesteme, făcături şi vrăji, secţia talismanologie şi protectologie, secţia război geoclimaticoilogic, Facultatea de Conectare, Deconectare şi Reconectare şi Facultatea de Ho’oponoponoologie.       
          Duminică dis de dimineaţă m-am dus cu Anunaki la circ. Pisicile nu au vrut să meargă. Nici raţa. Ba nu, mint ! Raţei i-au mers doar fulgii. Deşi erau ceasurile opt, era ceva lume. Am aflat de pe afiş că vor fi şi nişte numere interesante de vindecări în direct cu căcăreze de capră, prezentate de studenţii de la Facultatea de Şamanism din cadrul Institulului de Medicină Ilegală. Noi ne-am aşezat strategic lângă casa de bilete şi cum se strângeau doi-trei părinţi cu copiii, cum mă grăbeam să le fac cunoştinţă cu Anunaki. Nu ştiu dacă lui i-a plăcut dar mie mi-a plăcuuuuut... Mamaă ce mi-a mai plăcut ! Am făcut o grămadă de bani.   
          - ”Lumeee, lumeeee..... !!!” strigam. Şi se uitau cu toţii la buzunare. Greşit. La urmă îl vedeau pe Anunaki ridicat de subsuori deasupra capului meu. „Anunaki cu pene şi cu trei perechi de geneeeeeeee.... !!! N-are mamă, n-are tată, mănâncă pe săptămân-o dată, e făcut de o mătuşă c-un locotenent majur ! Zice Franţaaaaaaaa.... !!!”
          Aici îl apucam zdravăn de-un picior şi-l fluturam pe sus de numa-numa, ca să-l vadă bine toată lumea.         
          - „Zi bă Franţa !”     
          - „Hai sictirrrrr... !”  
          - „A zis Franţaaaaaaa.... !!!”        
           Apoi am intrat şi noi la spectacol... Nu începuse. Pe terenul de fotbal păşteau câteva capre cu săculeţe ataşate sub coadă. Am dat bună ziua şi m-am aşezat lângă un bărbat pătrăţos cu capul mare şi nasul strâmb, probabil fost boxer, care ţinea o vuvuzea şi o sirenă în braţe... Pfuaiiiii.... !!! Mirosea a peşte... Sirena mirosea. M-am foit ce m-am foit apoi m-am dus trei rânduri mai jos unde era vreo doăzeci de locuri libere unde ochisem o doamnă bine. Mai bine ca Sultana şi coana Paraschiva. Muuuult mai bine. Mi-a zîmbit. Era frumoasă, ce să zic, dar s-a dovedit că n-a fost o alegere prea bună. În zona aia mirosea mai rău decât de unde plecasem eu. Era un miros împuţit de parfum bulgăresc şi de formol...  Am trecut peste asta, am zis „săru’mânaaaa...”  şi am cerut voie doamnei să mă aşez lângă ea. Mi-a făcut semn cu ochiul că da. Din păcate între noi a rămas un loc liber pe care era un borcan de-un litru. Nici pe celălat loc nu m-am putut aşeza că îşi pusese geanta. M-am prins imediat. De-acolo, de la borcan venea mirosul. Nu se vedea ce este înăuntru. M-am făcut că mă leg la şireturi şi m-am uitat: în borcan plutea un creier de dimensiunea unei gutui.     
          - „Mă scuzaţi vă rog, al dumneavoastră este creierul ?”        
          - „Nuuuu... nu-i al meu. E-al lui bărbatu-meu. Al meu e-n geantă. Cu dragoste.”    
          - „Da’ ce-a păţit soţul dumneavoastră ?”
          - „Oooo, săracu de el, s-a iluminat. I-a spus guru lui la ashram să renunţe la minte şi a reuşit. Acum e în Nirvana, la reanimare. Cu dragoste.”    
          - „Păi şi de ce i-au extirpat creierul ?”    
          - „Nu mai suporta electroşocurile şi lobotomiile. După iluminare a avut un comportament cam ciudat, aşa că l-au umflat cu Pompieriii direct de pe acoperişul ashramului şi l-au dus dup-aia cu Salvarea într-un loc mai sigur, cu zăbrele, de unde nu se pot face salturi cuantice. Dar nici acolo nu i-a priit, că iluminarea nu-i dădea pace şi se dădea mereu cu fruntea de tablia de fier a patului, chiar dacă era legat de mâini şi de picioare şi cu faţa-n jos. Cu dragoste.   „
          - „Păi de ce cu faţa-n jos ?”         
          - „Pentru că urla mai bine-n pernă, aşa ziceau ei. Pân’la urmă am semnat eu pentru el şi i-au făcut extracţia. Acu un ceas mi-a dat dom’ doctor borcanu’ şi mi-a zis că  autopsia i-a reuşit, că e bine şi că pot să-l însoţesc la reanimare. Am stat ce-am stat, am văzut că a deschis ochii şi mi-a zis „Fuckuzfdtgc... te iubesc... bau-baubleah, kjbvxmgvaxalbina... !”, mi-am dat seama că nu mai avea ego, ci numai Sine Divin, aşa că i-am schimbat pempărşii. Cu dragoste. Nu-l mai durea nimic. L-am apăsat şi pe başcheţi. Sunt başcheţii lui norocoşi, porte bonheur-ul lui, că nu i-a mai scos din ziua în care ne-am cunoscut. L-am lăsat fericit şi împăcat şi am dat fuga aici la meci. Am spus cu dragoste ?”        
          - „Nu.”
          - „Cu dragoste.”      
          - „Care meci ? Ce meci ? E spectacol de circ spiritualistic...” 
          - „Totuna-i. Cu dragoste.” 
          - „ Mă iertaţi că îndrăznesc, da’ de ce ziceţi mereu „cu dragoste”.?”
          - „Pentru că eu mă ghidez în viaţă după formula existenţială tantrică „primesc tot-ofer tot-am tot !”. Cu alte cuvinte gândesc cu inima. Bărbatu-meu gândeşte acum cu colonu’, aşa mi-a zis dom’ doctor, aşa că nu mai are prea multe de oferit. La autopsie a rezultat că are schizocardiopatie ischemică, cu puseuri severe de iubire universală şi i-a mutat toţi neuronii de la inimă la colon. I-a lipit cu superglue. Pe dinăuntru. Cu dragoste.”        
          - „Vreţi să spuneţi că gândeşte cu pardon, curul ?”     
          - „Vai, vai... cum puteţi să vorbiţi aşa... !? E o aberaţie ! Nuuu, nuuuu... ! Nu cu curul, cu colonu’, v-am spus. Dar nici înainte nu prea gândea el cu inima, că l-am cunoscut la o şedinţă de tantra la mine acasă. Cinci tantrişti au fost atunci la mine dar el a fost cel mai bun. Ce vremuri, ce vremuri... ! De-abia au reuşit să ne descârlige. Că d-aia l-am şi luat de bărbat că era tare de cap. Da’ mi-a zis doctoru că a trebuit să-i transfere neuronii şi de-colo, că avea incontinenţă urinară de la continenţa tantrică. Cu dragoste.”         
          - „Da, da... înţeleg...”        
          - „Auziţi !? Da de ce pute în halu’ ăsta, aveţi idee ? Că de când am plecat de la spital mă chinuie mirosu’. Cu dragoste.”       
          - „De la formol.”      
          - „Ce-i aia formol ?”
          - „Zeama din borcan. Apropo, ce faceţi cu creierul ăsta ?”

          - „Nimic. Că nu mi-a zis doctoru’ ce să fac cu el... Nici cu al meu nu ştiu ce să fac. Nu le vreţi dumneavoastră ? Vi le dau. Cu dragoste.”     
          - „Păi dacă nu vă trebuie... eu le-aş cam duce de-aici.”         
          - „Ţi le dau da’ numa dacă îmi spui cum te cheamă. Uite, pe mine mă cheamă Gina, dar prietenii îmi spun Diva-Gina, pentru că zic ei că la mine Anahata sau Manipura totuna-i. Poţi să-mi spui şi tu tot aşa, cu dragoste.”
          - „Ptruptrucea îmi zice.”    
          - „E greu pentru mine. O să-ţi zic Tutea. Eşti însurat ?”        
          - „Nu sunt Diva-Gino, sunt divorţat. De la un salt cuantic de pe bloc mi s-a tras divorţu’. Acu nevastă-mea s-a-ncurcat cu unu, Gogu de la Salvare.”  
          - „Aaaaaa.... îl ştiu pe Gogu de la Salvare. Îi ştiu şi pe brancardieri. Da’ Gogu-i mai bun. Hi, hi, s-a orientat coţohârla de nevastă-ta, ce să zic... !? Cu dragoste.”    
          Diva-Gina a scos şi al doilea borcan din geantă, identic cu primul. M-am uitat cu interes la creierul ei. Nu era mai mare decât a lui bărbatu-său, dar părea că are cinci circumvoluţiuni, nu trei cum avea el. Probabil de la lobotomie, o mai fi pierdut vreuna, mi-am zis.  
          - „Auzi Tuteo, acum că ne-am povestit vieţile, vezi că o să trec diseară pe la tine.  Şi-auzi... dacă tot te duci s-arunci borcanele, dă-mi mie păpuşica aia s-o ţin până te-ntorci tu ! A’ncoa la mama ! Aoaleoooo... da urâtă mai eşti ! Cum o cheamă ?”      
          - „Anunaki,” i-a zis şi i-am plasat extraterestrul.          
          Anunaki s-a cuibărit imediat la pieptul ei. Nesimţitul. Şi a-nceput să toarcă şi să scâncească. Am luat borcanele şi m-am dus cu ele către veceu. Erau etanşe dar tot puţeau. În drum am dat şi pe la boxerul cu sirena.
          - „Cu cât dai kilu de icre ?” l-am întrebat.         
          - „Cin’zeci.”  
          - „Patruzeci merge ?”        
          - „Merge, da’ să ştii că ţi le dau într-o pungă, că n-am borcan...”     
          - „Nu-i bai. Vin în cinci minute şi ţi-aduc banii.”
          - „Băăăă.... da’ mai încetează bă fratili meu ! Iar mă „aia” la icre... ?” s-a oţărât sirena la el.  
          - „Ia mai taci fă din gură, că acu’ te trimit înapoi pe docuri de unde te-am luat, să faci trotoarul ! Scoate icrele !” 
          Am plecat. Cum am făcut câţiva paşi s-a făcut linişte şi a-nceput şi spectacolul. Pe terenul de fotbal a apărut primarele de Pocreaca însoţit de Mardale, şeful de post şi de popa Ţăndărică. În timp ce popa Ţăndărică a-nceput să îngâne pe nas o sfeştanie şi să stropească cu agheasmă în dreapta şi-n stânga printre studenţii de la secţiile blesteme, făcături şi vrăji, talismanologie şi protectologie şi război geoclimaticoilogic ai Facultăţii de Psihohotronică Aplicată, dar mai cu seamă printre studenţii de la şamanistică_ca să alunge vezi bine, duhurile necurate, cu atâta râvnă de ziceai că-i Ştefan cel Mare la Podul Înalt, primarele s-a înfipt la microfon cu o foaie în mână. N-am stat să casc gura la speech-ul lui pen’că aveam treabă şi oricum se-auzea foarte bine.   
          - „Bună ziua şi bine v-am găsit ! Stimaţi concetăţeni, pentru buna desfăşurare a spectacolului, am să vă aduc la cunoştinţă câteva articole din Proiectul de Lege a Levitaţiei. Deoarece s-a observat că foarte puţini oameni reuşesc să-şi menţină controlul direcţiei în timpul levitaţiei în urma căreia au rezultat numeroase accidente aerospaţiale, Direcţia Trafic Aerian din subordinea Direcţiei Generale de Transport aero-naval din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii împreună cu Administraţia Naţională de Meteorologie au elaborat Manualul Levitatorului.         
          Poliţia Aeriană a înaintat Parlamentului Proiectul de Lege a Levitaţiei şi a început deja să instruiască primii maeştri spiritualistici şi guruşi români care vor acorda licenţe şi permise de zbor pentru discipolii lor. Spicuiesc în premieră pentru dumneavoastră:”    
          „Art. 1 Culoarele aeriene de zbor ale levitatorilor vor trebui să fie aprobate în prealabil de ROMATSA.    
          Art. 2 Levitatorii clandestini aflaţi în stare de ebrietate pe culoare de zbor neautorizate sau cei care levitează spontan în stare de somn vor fi pasibili de amenzi şi închisoare.
          Art. 3 Nu este permisă levitaţia în spaţiul aeroportuar, în supermaketuri, în restaurantele în care se fumează, în grădiniţe şi nici deasupra pistelor de avion.
          Art. 4 Este indicat să se leviteze în spaţiile special amenajate din curţile spitalelor de psihiatrie şi boli nervoase şi în circuri      
          Art. 5 Nu se permite levitaţia în cazul anunţului de cod portocaliu şi roşu.
          Art. 6 Se interzice cu desăvârşire urinatul şi scuipatul cojilor de seminţe în timpul levitaţiei.
          Art. 7 Levitatorii nu au voie să citească ziare, reviste sau cărţi în timpul zborului, pentru a nu se izbi de pereţi sau de stâlpii de înaltă tensiune.      
          Art. 8 Levitaţia spontană se va executa doar în locuinţele proprietate personală sau în parcuri sub directa observaţie a Poliţiei de Proximitate.   
          Art. 9 Este interzisă levitaţia pe culoarele Parlamentului şi în timpul şedinţelor Senatului sau a Camerei Deputaţilor pentru a nu deranja somnul participanţilor la lucrări .
          Art. 10 Este interzisă decolarea levitatorilor începători de pe blocuri sau orice înălţime ştiut fiind că gravitaţia este întotdeauna mai puternică decât dorinţa lor de plutire.
          Art. 11 Levitaţia este permisă şi în cupluri sau grupuri organizate cu un guru conducător dar este împotriva legii decolarea cuplurilor din poziţii tantrice fără pijamale...”    
          La veceu era coadă, dar nu-ndrăznea nimeni să intre. Dinăuntru răzbătea un miros pestilent, dar asta n-ar fi fost nimic că mai venea şi de primprejur. Că de-aia şi era coadă şi stăteau care mai de care chirciţi şi se bâţâiau, că aşteptau toţi să se ducă să se uşureze la peretele din spate. Simţind mirosul aproape igienic de formol, oamenii au început să aplaude şi mi-au făcut loc să intru. La auzul aplauzelor, primarul s-a oprit cu un zâmbet profesional şi s-a înclinat cu o reverenţă în direcţia veceului        , apoi şi-a reluat speech-ul.

           Am desfăcut repede ambele borcane şi am scos cu dexteritate şi cu mare băgare de seamă creierul bărbatului pe care l-am aşezat pe colacul celui mai apropiat veceu. Lucru surprinzător, creierul pulsa şi părea viu. Din păcate, nu a catadicsit să stea unde l-am pus eu, aşa că a trebuit să bag mâna după el în vasul de toaletă. Ăstimp am vărsat jumătate din formolul din borcanul cu creierul Divaginei, în celălalt borcan şi am pus  ambele creiere într-un singur borcan şi am înşurubat capacul. Foarte interesant ! Dincolo de faptul că nu mă aşteptam să încapă amândouă, mai şi pluteau.         
          Am pus borcanul cu creiere pe prichiciul ferestrei şi cu formolul din celălalt am început să stropesc toată latrina. Nu mi-a fost teamă c-o să-mi şutească cineva borcanul cu creiere. Ştiam că oamenii ahtiaţi după circotecă spiritualistică nu au nevoie de creier. Nu m-am sinchisit nici de fluierăturile şi zbieretele de-afară: „haidi bre odată că ne scăpăm pe noi !”, ci am dat peste tot pe unde am văzut dâre închise la culoare, pe chiuvete, pe pereţi, pe oglindă, pe uşi, pe clanţe... Cât despre podele să nu mai vorbesc... Odată treaba terminată, am spălat borcanul, m-am spălat şi eu pe mâini şi m-am proţăpit în uşa veceului, cu borcanul gol în mână.  
          - „Gata, puteţi intra ! Ciocu mic ! Un leu de căciulă !”  
          Moamăăăă... ce-a fost ! În cinci minute aveam în borcan 69 de lei ! M-am dus degrabă la boxer, şi i-am pus în palmă 40 de lei, cum ne înţelesesem. Sirena nu arăta prea fericită, în schimb boxerul da. Mi-a dat punga cu icre proaspete de sirenă pe care am pus-o în borcan.       
          - „Vezi că nu le-am pus sare!”     
          - „Foarte bine,” i-am zis, „mulţumesc frumos!” şi-am plecat degrabă la Di-Vagina.  Nu era tocmai în apele ei şi arăta ca un viţel lins, dar cam răvăşit.         
          - „Ia-ţi jigodia asta mică de pe mine că m-a îmbăloşat toată !”, a-nceput să zbiere ea de cum m-a văzut, încercând cu disperare amestecată cu scârbă să-l smulgă de la piept pe Anunaki.    
          Ţi-ai găsit ! Anunaki bine-nfipt în decolteul ei, o ţinea zdravăn de păr fremăta şi tremura tot de plăcere în timp ce o lingea pe gât, pe obraji, în urechi... Parcă erau nebuni amândoi. Ups ! He, he, he ! Na c-a uitat să spună „cu dragoste”.     
          - „Ce te hlizeşti ca idiotu, ia scârboşenia asta de pe mine, n-auzi !?”          
....va urma.........
Text şi colaj foto de Dan Ioaniţescu

ANUNAKI - III -©

Exorcizarea  L-am condus în magazie. Popa Ţăndărică a bătut o cruce mare şi a-nceput să cânte pe nas cu faţa la tabloul electric, tot amestecând cu snopul de busuioc în căldăruşă. Apoi s-a produs nenorocirea. Când a aruncat cu agheasmă a pârâit totul prin casă. Tabloul a luat foc. Popa s-a speriat şi a dat-o pe exorcizare.“Ptiu drace, du-te-n pisici !” a zis popa Ţăndărică iar dracii au sărit ca dracii din tabloul electric şi s-au aruncat în pisici. Dar nu toţi. Câţiva au intrat şi în sfinţia sa şi au început să-l muncească imediat, vreo doi au sfârâit în căldăruşa cu agheasmă care i-a căzut din mână, iar unu’ auriu curcubelioz a sărit prin geamu’ de la magazie şi a intrat în veceu.  Nu pot să descriu ce-a urmat...                    
            - „Fir-ai al dracului să fii cu tabloul tău cu tot !” răcnea la mine popa cu spume la gură, izbindu-se spasmodic de pereţi şi smulgându-şi barba. „Adă repede-ncoa găleata cu agheasmă şi nişte vodcă dacă ai, ce te râzi ca prostu !?”   
            I-am adus nişte ţuică într-o sticlă. Popa a dat-o iute de duşcă, a luat găleata, şi-a clătit mâinile şi crucea în ea, după care a dus-o la gură şi a băut jumate bâţâindu-se ca un rapper. Restul de agheasmă şi-a turnat-o pe cap şi pe haine urlând într-una fragmente numai de el înţelese din slujba Sfântului Vasile cel Mare.  
            I-am mulţumit în gândul meu lui Dumnezeu că mi-a mai păstrat măcar o parte din creier întreg. Aia cu care pot să râd, pentru că aia cu care ar fi fost normal să plâng cred că mi-a bulit-o când am făcut saltul cuantic de pe bloc.          
            L-am sunat pe Gogu de la Salvare, şi l-am rugat să-l ducă pe Popa Ţăndărică acasă, da’ să nu se sperie, că nu e beat. E doar puţin agitat şi posedat. Gogu l-a dus, dar în altă parte, aşa că a trebuit să vină protosinghelu să-l scoată de-acolo. Asta mi-a zis-o popa a treia zi, când a fost în stare să vorbească. Dup-aia am mai vorbit de vreo două-trei ori cu el, deşi n-aş fi vrut. Mă suna ca să mă afurisească.      
            -„Băăăăăă..... m-ai nenorocit ! Băi Ptruteo, mi-a dat Maimarele canon de m-a spart şi mi-a luat şi şpaga de pe ultimele două luni. Sunt flămând, sărac şi am capul de două ori mai mare de câte metanii m-a pus să fac. Dracu a ieşit singur, l-am văzut, că nu mai suporta zguduielile. Să nu mă mai cauţi, io atâta-ţi spun !”           
            De la un timp, în casă au început să se audă zgomote ciudate şi să se întample lucruri necurate. Noaptea în special auzeam şoapte, hohote sau chiuituri şi tot felul de sunete stranii. Când mi-era şi mie somnul mai dulce, taman atunci farfuriile începeau să cadă de pe rafturi iar uşile zburau din clanţe şi se închideau şi se deshideau trântindu-se cu zgomot. Ca să nu mai spun de pisici care se fugăreau prin toată casa, miorlăind gros ca apucatele şi se căţărau pe perdele şi pe dulap. Şi când mă vedeau că apar cu satârul în mână zburau care de pe unde erau, de pe lampă, de pe frigider şi se repezeau la mine, mă mârâiau şi mă stucheau. Probabil că la balamuc era mai bine ca acasă. Probabil.   
            Am răbdat eu ce-am răbdat, o noapte..., hai două..., hai trei..., da pân’la urmă l-am sunat pe popa Ţăndărică.       
            - „Săru’mâna părinţele, să ştii că mi-au rămas câţiva draci prin casă. Vino la o exorcizare, rogu-te, că nu mai pot.” 
            - „Post şi rugăciune fătul meu ! Mult post şi multă rugăciune. Io nu mai calc pe-acolo. Şi te rog să nu vii după mine la biserică, că ai draci pe tine ! Şi-mi porţi ghinion. Nu te cunosc, nu mă cunoşti !“   
            Şi zdrang ! A-nchis.  
            Acu ce era să fac, că prea multă lume nu cunoşteam eu în Pocreaca !? M-am dus la Sultana să mă sfătuiesc cu ea. Mai întâi şi mai întâi a scos dracii din mine, că tare nervos şi obosit mai eram. Şi de-abia dup-aia a chema-o şi pe Paraschiva, vecina ei, care era mai pricepută. Paraschiva a venit c-o păpuşă voodoo să ne distrăm iar mie mi-a adus agheasmă fabricată de popa Ţăndărică în prima vineri de Paşte, când cade Izvorul Tămăduirii, care agheasmă, mi-a zis ea, se ştie, are foarte mare putere de vindecare şi opreşte intrarea lucrărilor de magie.   
            - „Bei în fiecare duminică şi la zilele de sărbătoare câte 27 de înghiţituri, şi eşti scos. Albă sau neagră, magia nu mai intră.”           
            Şi uite-aşa, mai o ţuică - mai o amintire, mai un lemn pe foc - mai nişte cenuşă ursită la gura sobei, mai o măslină - mai o povaţă, mai un ac în păpuşa voodoo - mai un blestem am aflat şi eu ce aveam de făcut.    
            În orice caz, şi Sultana şi Paraschiva mi-au zis că farmecele şi blestemele care au făcut să mi se umple casa de draci, de la fosta mea nevastă au pornit. Paraschiva n-a vrut să ia bani de la mine da mi-a zis să mai trec şi pe la ea când nu-i barbatu-său Vasile acasă, să mă mai înveţe una-alta. Sultana mi-a făcut semn din cap că „da”, aşa că am fost imediat de acord şi deşi Paraschiva era cam smochinită şi cam afanisită m-am arătat entuziasmat. Poate prea entuziasmat. Poate de la ţuică. Aici cre’c-am greşit, că-n noaptea aia a trebuit să mă culc la ea.
            Dimineaţa mi-a pus în palmă nişte cocoloaşe de hârtie cu cenuşă ursită şi sare descântată şi am pornit într-o întinsoare până la plafar şi la magazinul de unelte şi scule. N-am stat mult, m-am întors degrabă acasă că aveam treabă. Aşa carevasăzică, exorcizarea trebuie să o-ncep mai întâi cu pisicile, că-n ele stăteau toţi dracii. Dar nu trebuie să le bat de să le smintesc şi să le dau să bea înălbitor amestecat cu urină după metoda congoleză, nici să le arăt crucea şi să strig la ele „Vade retro !” ca-n filme, ci trebuie să aplic o metodă tradiţională neaoşă românească, cu buruieni tămăduitoare, veche de când dacii.         
            Le-am priponit în fundul curţii şi i-am arătat lui Anunaki cum să le ţină capul în sus. Apoi le-am făcut spălături stomacale. Le-am turnat cu pâlnia un decoct de sunătoare şi odolean, sau valeriană cum îi mai zice. După ce am văzut că s-au umplut, le-am lăsat circa 10 minute după care le-am învârtit pe fiecare de coadă. Cu nădejde şi levogir, că dextrogir se face numa la câini. Nu m-am lăsat impresionat de mieunăturile lor din ce în ce mai slabe, ci le-am făcut şi clisme la urmă. Pfuaiiiii...  scîrboase animale !!! Apoi le-am luat binişor cu un patent şi le-am atârnat de coadă într-un pom şi le-am afumat cu tămâie. Dracii au sărit din pisici ca apucaţi şi s-au aruncat în baltă. 21 de draci am numărat. I-a văzut şi Anunaki. Când le-a dezlegat pe pisici, ele n-au mai căzut în picioare ca de obicei. Au bufnit scurt. Erau pierite şi de-abia mai răsuflau. Şi-atunci Anunaki m-a felicitat. Iar mi-a zis vorb-ai-a lui nedesluşită: „Zzzzzzzguramătiideidiot !”     
            I-am mulţumit frumos !        
            - „Hai ! Vino-ncoa să te exorcizez şi pe tine !”       
            N-a stat. A fugit în pădure. Mi-am dat seama că extratereştrii sunt imuni la draci. Nu mi-am făcut probleme pentru el, că ştiam că vine înapoi. Mai mult de două zile Anunaki nu rezistă fără cârnaţi picanţi. Am stat şi m-am socotit. Aşadar el nu avea draci, eu nici atât, că mă scăpase Sultana de ei, iar pisicile, deşi leşinate scăpaseră şi ele. Deocamdată, că încă mai aveam să le dau rădăcină pisată de odolean timp de 49 de zile, la răsărit şi la asfinţit. Cu agheasmă. Doar casa mai rămăsese să o protejez. Hai în casă !           
            Cum am intrat, am şi aprins candela de la bunica. Şi-apoi am făcut ce m-au învăţat femeile. Ca să nu mai cad pradă altor vrăjitorii am pus jos, la pragul uşii de la intrarea în casă, o mătura şi un vătrai ca să le alunge, iar la pragul uşii de la dormitor, un cuţit şi un topor, ca să „taie” lucrările şi farmecele trimise. Apoi am presărat pe toate pragurile cenuşa ursită de cu seara de Paraschiva şi am pus şi niscai sare sfinţită şi descântată în pantofi, ca nu cumva în caz că trec prin vreo răspântie sau vreun loc în care s-a dat o lucrare de aruncat, să se lipească farmecele de ei. Am aprins apoi câte trei lumânări în pragul uşii de la intrare, la capul patului şi la fereastră şi am bătut câte o cruce mare, că tocmai era zi de post.            
            Mi-am băgat prin toate buzunarele de la haine usturoi, omag, sunătoare, busuioc şi pelin ca să nu se atingă niciun duh rău de mine. Buuuun ! La urmă am tămâiat un cuţit şi l-am pus sub pernă, cu varful îndreptat în afara patului pentru că înţepătura de fier îndepartează duhurile rele şi dracii trimişi asupra mea. Şi am mai pus şi o legatura de odolean, una de leuştean şi una de iarbă creaţă la căpătâiul patului, pentru a alunga în timpul somnului toate necurăţiile din trupul şi sufletul meu. Apropo, vânzătoarea de la plafar a fost foarte încântată când am plecat de-acolo, că nu i-am mai lăsat mare lucru pe rafturi.
             După ce am terminat am tămâiat toată casa cu nouă boabe de tămâie şi trei de smirnă, am băgat pisicile şi raţa în magazie, am mai dat şi-acolo cu tămâie. Am zăvoarele la uşi, m-am retras în dormitor, am bătut 12 cruci mari şi şase mici, am zis Tatăl Nostru cu faţa la răsărit, m-am dat trei paşi înapoi, am mai bătut o cruce mare şi m-am băgat în pat. Am adormit în timp ce ajunsesem la a o sută treisprezecea cruce făcută cu limba în cerul gurii. Am dormit ca un prun(c) cam până pe la 3 dimineaţa cînd am sărit ca ars din pat. Cineva bătea în fereastră cu disperare. M-am dat jos, am pus mâna pe satâr şi am deschis fereastra.        
            Era Anunaki. Se-ntorsese acasă. Tremura.   
            M-am culcat la loc şi am adormit imediat. O fi el extraterestru da’i de neam prost. Ca prin vis am auzit un „Zzzzzzzguramătiideidiot !”  

Colaj foto Dan Ioaniţescu      

ANUNAKI - II -©

            
             SPOVEDANIA
            - “Eşti spovedit ?“, m-a întrebat popa.         
            - “Nu părinte, nu sunt. Nu m-am mai spovedit de la doişpe ani... Cre’că le-am făcut pe toate, numa' că n-am omorât. Da când le-am făcut şi de câte ori, nu mai ştiu să spun acum.”           
            - “Da' copii ai omorât ?”        
            - “Ceeee... ? N-am omorât păcatele mele, cum să omor copii... !? Găini da, recunosc. Aaaa ! Vreţi să ziceţi dacă am vreun avort pe conştiinţă !? Nu, n-am !”      
            - “Eşti sigur ?”           
            - “Absolut ! Pen’că n-am conştiinţă !”         
            - “Eşti însurat ?”        
            - “Nu.”           
            - “Ai pe cineva ?”      
            - “Da.”
            - “Pe cine ?”  
            - “Ia ghici !”  
            - “Nu te pot împărtăşi pentru că preacurveşti. Ori te-nsori, ori o pui în cui şi te gândeşti la cele sfinte.”         
            - “La care anume dintre ele, părinte ? Da-ţi-mi un nume !” 
            - “Vorbeşti cu păcat. La cele veşnice.”         
            - “Şi cum adică s-o pun în cui ? Să-mi ia bunul Dumnezeu ce mi-a dat, că io n-am de gând să mă pun contra Lui. Nu sunt de acord nici cu una nici cu cealaltă !”       
            - “Cum vrei, dar de la mântuire ia-ţi gândul dacă nu te-nsori !”     
            - “Părinte, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dar dacă ne uităm în cartea de telefon sunt sute de nume Apopi şi Apopei. Sunt minuni de la Dumnezeu sau aveţi vreo altă explicaţie ?”.
            - “Minuni, minuni. Unde-i tabloul electric ?”          
            - “Staţi aşa că n-am terminat !”        
            - “Zi !”           
            - “Am făcut ceva rău care le întrece pe toate. Ceva îngrozitor, de neimaginat...”  
            - “Hmm... Ce-ai mai făcut ?”
            - “M-am jucat opt luni de-a Dumnezeu pe internet. Da’ să ştiţi că n-am luat Numele  Domnului în deşert. Şi pe deasupra m-am purtat frumos cu oamenii şi le-am zis numa' vorbe bune. Staţi aşa să vă spun cum a fost... La început am considerat...”          
            - “Bine, bine ! Las’că te-oi mai spovedi tu şi pe la alţii. Nu te împărtăşesc şi nu-ţi mai fac nicio moliftă. Hai că nu mai am timp ! Unde-i tabloul ?”  
            L-am condus în garaj. Popa a bătut o cruce mare şi a-nceput să cânte cu faţa la tablou tot amestecând cu snopul de busuioc în căldăruşă. Apoi s-a produs nenorocirea. Când a aruncat cu aghiazmă a pârâit totul prin casă. Tabloul a luat foc. Popa s-a speriat şi a zis “Ptiu drace, du-te-n pisici !” iar dracii au sărit ca dracii din tabloul electric şi s-au aruncat în pisici. Dar nu toţi. Câţiva au intrat şi în sfinţia sa, vreo doi au sfârâit în căldăruşa cu aghiazmă.... Nu pot să descriu ce-a urmat... 

Va urma

            ZUZA
            Anunaki mi-a luat telecomanda din mână şi m-a pus să văd un film cu extratereştri. E extraordinar de adevărat ! N-au trecut nici 10 minute de când s-a terminat SF-ul şi am şi început să cred deja în intenţiile umanitare ale extratereştrilor. Ce băieţi cumsecade... ! Ce caractere... ! Din păcate însă, bucuria mi-a fost umbrită de faptul că am rămas doar cu două pisici din trei. O mai am pe Shirin şi pe Cenuşăreasa. Pe Zuza Nebuna mi-au luat-o. S-a oprit curentul, s-a făcut o lumină albă strălucitoare şi au tras-o în sus prin tavan. Pentru câteva clipe am plutit şi eu, am levitat. “Ioteteeee...  m-am mirat,  pot să zbor!” M-am mirat, da, sigur că m-am mirat pen’că eram răcit şi nu mai băusem nimic de două săptămâni. Partea proastă este că mi-au dat drumul din levitaţie cam de sus. Şi asta n-ar fi fost nimc dar cel mai tare m-a durut că au luat tot din cămară, până şi ceapa şi vazele şi tigăile. Şi tabloul lu’ mamamare.     
            Sunt ei luminoşi dar sunt urâţi foc de nici nu-i pot descrie. Şi parcă miorlăie şi urlă ca nişte motani în călduri. Seamănă cât de cât cu Anunaki, da’ parcă totuşi sunt altfel. Anunaki s-a ascuns sub pat şi a făcut pipi pe jos. Ei, nu. Sigur nu a vrut să-şi marcheze locul. Am şters împreună. A început să-mi devină tot mai util. E bun şi la şters pe jos şi la spălat vase.    
            Sufăr cumplit după Zuzette. Aşa pisică de cuminte ca Zuza eu n-am mai avut. Era o frumuseţe de tomberoneza bălţată. Şi tembelă. Ca toate pisicile. Mi-e o ciudă că mi-au şutit pisica de-mi vine să văd cu ochii mei moaştele lui Ashtar Sheran, ale lui Jedi şi ale afro-klingonianului ăluia afro-american din Star Trek... Cum îi zice domne... !? Zi să-i zic ! Nu, nu afro-americanul ăla-n trening şi cu ochelari de cocalar afro-malagambist şi nici ăla cu parpalac de-i zice Morpheus, că ăla e din Matrix... Mă rog, n-are importanţă... am vorbit frumos şi politically correct despre ei ca extratereştri, n-au ce să-mi reproşeze...
            Şi-acuma, colac peste pupăză, s-a mai aşezat şi o bufniţă în teiul de la fereastra mea. Şi nu, nu este aia de la Cotroceni. Aia este cucuvea... Sau strigă. Şi e roşie şi strigă doar dacă agiţi cheile. Asta de la mine din tei este buhă şi nu scoate niciun sunet. Şi e misterioasă ca o femeie tăcută care ori e mută, ori prea deşteaptă, ori proastă făcută grămadă. Este portocalie şi are nişte lumini verzi triunghiulare pe aripi. Acolo unde ar trebui să fie flapsurile... Şi are nişte ochi...! Ptiu drace! Ah, păi dacă n-oi pune io acum mâna pe-un retevei... !!!        
            Mi-e totuşi milă de pupăză că s-ar putea să nu nimeresc din prima...         


Va urma

ANUNAKI - I -©

            MAMA LOR DE EXTRATEREŞTRI !

            Aţi auzit că extratereştri există printre noi ? Desigur că aţi auzit dar nu cred că aţi văzut vreodată vreunul viu. Eu am avut noroc, dacă pot să zic aşa. Am prins unul în cămară, stătea atârnat cu dinţii într-un cârnat picant. Ultimul. Îi mâncase deja pe ceilalţi. Nici slănina nu mai era. L-am luat la întrebări dar nu vorbea că nu vrea să dea drumul la cârnat. Sau nu ştie română. Mai degrabă, pen’că-n filme toţi extratereştrii vorbesc engleză americană. “Do you speak English ?” Niciun răspuns. Am insistat. Degeaba! Nici după al zecelea şut în cur, tot nu vorbea.  Probabil că el comunică telepatic, da’ mie nu mi-a ajuns niciun gând de la el. Poate ei între ei. Când m-a auzit că zic “fir-ai tu al dracului de anunaki !” a dat drumul la cârnat. Sau poate a văzut că pusesem mâna pe satâr. Nu ştiu... dar i-am pus numele de Anunaki, că am văzut că reacţionează. M-a muşcat de mână şi mi-a căzut satârul pe picior... E rău ! “Mama ta de Anunaki, te dau eu pe brazdă... !”, mi-am zis în gând. La cuvântul “brazdă” s-a uitat cu ochi de lup la mine. Mârăia. Cred că-i dac. I-am zis repede printre dinţi “varză, viezure, mânz, barză”. Nicio reacţie. Nu e dac, e extraterestru.   

            Pe mână, în locul unde m-a muşcat a apărut o orhidee. Miroase frumos, a cârnaţi picanţi. Între timp Anunaki s-a împrietenit cu pisicile şi face pipi şi caca la lădiţa cu nisip. Sau poate că depune ouă... Nu ştiu ce face acolo... Stă pe vine, se screme şi îşi bulbucă ochii la mine. E ciudat, pentru că din când în când îmi face cu ochiul, iar la urmă se-ntoarce cu fundul lui păros la mine şi astupă locul... Şi iar îmi face cu ochiul şi se strâmbă. Sau poate râde, nu ştiu...  E secretos, dar neruşinat. Îi mai trag câte-un şut în cur când se strâmbă la mine. Se ghemuieşte şi se face ca o minge... Pisicilor le place, îl aleargă, se joacă cu el şi-apoi se tăvălesc şi miorlăie prelung şi sfâşietor. Probabil de plăcere.  Iar el se uită la mine cu reproş, cască nişte ochi mari verzi asupra mea, dar tot nu vorbeşte. Probabil că e inginer. Mama lui de inginer... !

            Şi-apoi prizele... e nenorocire! Tot timpul îşi vâră antenele în priză de mi se mişcă contoarul electric ca la Zidu Morţii. E frumos când se bagă în priză că din verde se face albastru luminiscent... iar pisicile îl plac foarte tare. Torc şi se freacă cu spinările şi cu cozile de el şi-l pierd din ochi de drag... Ele îl pierd iar eu plătesc factura. Nu, nu e inginer, cre’că-i electrician şi fură curent... Mama lui de electrician... !  Las’că-i vin eu de hac ! “Anunaki, treci şi spală vasele !” N-a vrut ! A fugit ! L-am prins cu minciocul de la acvariu, am pus detergent pe el şi am spălat vasele împreună.  Cred că i-a plăcut. Mă rog, tot e bun la ceva. 

            Săptămâna trecută nu am mai găsit detergentul de vase deşi ştiu sigur că mai era juma de sticlă. Am găsit în schimb antenele lui pe jos... Ca să vezi ! I-au căzut antenele şi i-au apărut nişte corniţe mici şi roşii. Şi-o ţâr'de coadă... Şi parcă dinţii i s-au mai ascuţit oleacă... Şi rânjeşte la pisici... La mine nu, că eu îi dau cârnaţi picanţi în fiecare zi. Am pus antenele pe televizor şi am observat că prind canale cu filme cu extratereştri, cu vizite şi contravizite de gradul III, IV şi IX dar şi de grade superioare, de la colonei în sus, răpiţi pe farfurii zburătoare animate, cu împuşcături, sânge şi creieri pe pereţi.       
 
            Şi mai prind şi multe filme cu adevăruri tulburătoare spuse de foşti ofiţeri în diverse agenţii, birouri şi servicii secrete. Mie astea cu datul pe goarnă îmi plac: “Io n-am voie da’ tot vă spun... !“ Am remarcat că marea calitate a serviciilor secrete este aceea că ele nu ştiu să dezinformeze şi să facă diversiuni. Şi chiar dacă ar şti nu ar face-o. E imoral iar ele sunt cumsecade. Toţi dezvăluitorii de taine, mistere şi secrete cu extratereştri sunt filmaţi din spate ca să nu li se vadă faţa şi vorbesc apăsat aşa cum i-a învăţat regizorul... Recită frumos de zici că-i adevărat. Şi toţi, dar toţi fără excepţie sunt persoane oneste, a căror probitate morală nu poate fi pusă la îndoială şi nu au fost deloc pensionate medical şi trecute în rezervă pentru tulburări psihice.         
            Nu există tulburări psihice la serviciile secrete ! Nu există aşa ceva, ci doar extratereştri în farfurii, toate zburătoare. Şi toate secrete. Şi mai e o chestie care-mi place la ei: niciunul nu a fost dat pur şi simplu afară din servicii, pentru că era idiot sau că-i flutura mintea şi încurca lucrurile pe-acolo ! Toţi sunt pensionaţi sau vor fi după dezvăluiri. Asta dacă sunt ofiţeri de-adevăratelea şi nu studenţi la teatru... Nu-i o problemă ! Şi ce dacă sunt ? Eu sunt milos. Tre’să mănânce şi gura lor, nu !?...   
 
            Am făcut un experiment ufologic cu Anunaki. L-am aşezat într-o farfurie şi l-am aruncat în curte. Cu tot cu farfurie. N-a fost ca-n filme! Nu s-a rotit şi n-a vrut să plutească. Din fericire pentru Anunaki doar farfuria s-a spart. Dar să vezi surpriză ! Când s-a ridicat de pe jos avea trei coarne. Două mici şi unul nou nouţ, mare şi roşu care creştea văzând cu ochii. „Haisictirzzzzzzzguramătiideidiot !” „Ce-ai zis mă ?” „Eştiuncretinhaisictirzzzzzzzguramătiideidiot !”... Extraordinar ! Nu ştiu ce-a zis dar am constatat că nu e mut ! Poate că-ntr-o zi o să ne-nţelegem... 
         
            Da’ ca să nu-mi pierd ideea... Mie îmi plac şi făcătorii de adevăruri tulburătoare că ştiu să le fabrice... Bagă muzică în surdină ca să te răscolească, îţi aruncă flashuri cu farfurii zburătoare în ochi, vorbesc secretos şi ştiu domne să fabrice martori oculari şi auditivi, foşti ofiţeri în serviciile secrete, toţi unu şi unu ! Şi-s numa de-ăştia care ştiu ei cum vine treaba cu extratereştri şi cu războaie psihotronice intergalactice.  Păi dacă nu ei, cine !? Dar nu le prea bunghesc... Arată poze la lume de la cercetări. Cică îi prind şi îi cercetează... A!, nu ofiţerii îi prind pe ei, ci invers. Ca-n filme ! Îi răpesc noaptea din pat cu tot cu amante, îi violează pe nave şi le implantează câte 666 de cipuri de căciulă. Asta iarna. Vara le implantează la cozoroc. Din păcate extratereştrii lor nu seamănă cu al meu.  Ai lor sunt desenaţi în fotoşop, sunt aschilabici, hidrocefalici, n-au urechi şi sunt argintii sau mov şi seamănă cu ăia din benzile desenate pentru copii. Al meu e mai mişto. E pufos, nu are solzi, nu-i curg balele şi spală bine.  
            Ştiu ! Acum ştiu ce face el la prize ! Am draci pe reţeaua electrică... ! Trebuie să merg la ENEL şi să-i rog pe mahării de la companie să nu mai importe curent ! Sunt draci pe reţea proveniţi din fosta Uniune Sovietică. Sunt roşii şi poartă pe cap, între coarne o seceră şi-un ciocan. Şi se dau la om ! Ieri mi-a sărit siguranţa şi când m-am dus la tablou foşgăiau pe-acolo, chiuiau şi rânjeau. Când m-au văzut au început să mârâie, au sărit în tabloul electric şi s-au făcut nevăzuţi. Mi-am făcut semnul crucii cu limba în cerul gurii.

            Ieri a fost o ştire premonitorie la televizor, căreia nu i-am dat importanţă. Au anunţat că peste două zie, adică mâine cum ar veni, la Antipa poate fi văzut un electrician împăiat care mişcă mâna dreaptă. Ce tâmpenie ! Nu ştiu ce să mai scornească, cu ce să te mai ameţească şi să te-mbârlige ca să le crească audienţa. Alaltăieri au arătat un sobor de preoţi care făceau o sfeştanie la o crăpătură de la o centrală nucleară ! Nu era Fukushima nici Cernobâl. Era parcă una bulgărească... Cum îi zice domne, cum îi zice...!?  Aaa.... Gata, mi-am amintit ! Kozlodui. Da, da, Kozlodui.    
      
            Azi am chemat electricianul să-mi schimbe siguranţa la tabloul electric din garaj dar când a pus şurubelniţa pe cea veche ca s-o verifice, a-nceput să-l muncească dracii... Tremura de ziceai că e epileptic... Şi scotea scântei. El, nu siguranţa... Anunaki s-a băgat sub pat. Am sunat la Morgă, la Salvare şi la Pompieri. Că scotea fum. Dup-aia am aruncat un lighean cu apă pe el că părea prea încins. Se pare că nu i-a priit. Când l-au luat nu arăta prea bine, era foarte închis la culoare şi-i stătea părul băţ în cap ca la vietnamezi. Partea care scotea fum au luat-o pompierii. Restul s-a împărţit între Salvare şi Morgă, dar Salvarea nu a luat mare lucru, ci doar mâna stângă care se zbătea cu şurubelniţa-n mâna dreaptă, ca picioarele de broască galvanizate...  Probabil că rămăsese ceva curent în şurubelniţă, că prea s-au chinuit până i-au imobilizat mâinile.     
 
            După ce au plecat toţi, am măturat ce mai rămăsese din electrician şi am pus cenuşa într-o caserolă cu gândul să o torn mai târziu în ghivecele cu flori. Puţin cărbune şi cenuşă la rădăcina plantelor zice că le face bine. Am aerisit camera şi dup-aia am chemat popa să-mi facă o moliftă mie, una lui Anunaki şi o sfeştanie la tabloul electric ! A, şi o înmormântare creştinească din ceea ce mai rămăsese din electrician. Lui Anunaki n-a vrut să-i facă moliftă că nu era botezat.   
            - “Unde-i mortu ?” m-a întrebat popa.         
            I-am arătat caserola.  
            - “A murit cu lumânare ?”    
            - “Nu părinte, a murit cu curent electric.”    
            I-am spus “părinte” că popă nu se făcea.      
            - “Nu pot să-i fac slujbă !”    
            - “De ce părinţele ?”  
            - “E incinerat gata !” 
            - “Da când moare vreunu’ de la spitalul de arşi îi faci ?”    
            - “Îi fac !”      
            - “Păi atunci fă-i şi lu’ ăsta !”           
            - “300”           
            - “Ce 300 ?”   
            - “300 de lei.”
            - “Haidi bre, nu vezi că nu-i tot mortu, ci doar un pumn de cenuşă... !” am zis şi am răsturnat caserola în palmă, ca să vadă mai bine câtu-i de mic.      
            - “200.”          
            - “Îţi dau100 fără chitanţă şi batem palma”, i-am zis.         
            - “Ce chitanţă visezi ? Io oricum nu dau chitanţă la nimeni... da ce-s io negustor, chelner !? ”    
            Am bătut palma dar ni s-a-mprăştiat electricianul pe haine. Popa avea cenuşă-n barbă iar mie mi s-a-nceţoşat privirea. Trebuia să-l fi ţinut în mâna stângă, dar nu mi-am dat seama. L-am adunat cu peria şi l-am turnat din nou în caserolă în timp ce popa îi cânta “veşnica pomenire”. La urmă l-am îngropat la rădăcina unei flori.
            - “Ce plantă-i aia ?”, m-a întrebat popa.       
            - “Dracena”, i-am zis.
            - “Deshumează-l imediat şi înhumează-l în altă parte !“     
            L-am scos pe electrician c-o lingură şi l-am mutat într-un ghiveci cu o orhidee. I-am dat popii 100 de lei.   
            - “Unde-i restu ?”      
            - “Care rest părinţele, nu ne-nţeleserăm la o sutică ?”         
            - “Lasă asta... Uitai să te-ntreb, restul de electrician, unde-i ?”      
            - “Aaaaa... tot mortuuu... ? Cine ştie... !? Deocamdată e pă de patru. O parte în ghiveci şi alelalte trei sunt una la Pompieri, una la Morgă şi alta la Salvare... deşi la ora asta s-ar putea să fie câteşitrele la Morgă, la-mbălsămare. Ba nu ! Mâine s-ar putea să fie toate la Antipa, la-mpăiat.”   
            - “Să duci floarea asta mâine acolo, ne-am înţeles ?”          
            - “Da părinţele, ne-am înţeles. Îmi faci molifta şi sfeştania ?”       
            - “Eşti spovedit? “, m-a întrebat.      
            - “Nu părinte, nu sunt. Nu m-am mai spovedit de la doişpe ani... Cre’că le-am făcut pe toate, numa că n-am omorât. Da când le-am făcut şi de câte ori, nu mai ştiu să spun acum.”
            - “Da copii ai omorât ?”        
            - “ Ceeee... ? N-am omorât păcatele mele, cum să omor copii... !? Aaaa ! Vreţi să ziceţi dacă am vreun avort pe conştiinţă !? Nu, n-am !”      
            - “Eşti sigur ?”           
            - “Absolut ! Pen’că n-am conştiinţă !”         
VA URMA
            Când a aruncat cu aghiazmă a pârâit totul prin casă ! Tabloul a luat foc. Popa s-a speriat şi a zis “Ptiu drace, du-te-n pisici !”  iar dracii au sărit ca dracii şi s-au aruncat în pisici.  Nu pot să descriu ce-a urmat...         

Sursă foto Worth1000.com

FIUL TĂCERII de ADRIANA POPESCU

ANUNŢ CU MARE BUCURIE APARIŢIA CĂRŢII "FIUL TĂCERII" A BUNEI MELE PRIETENE DIN VIRTUAL ADRIANA POPESCU, CĂREIA ÎI DORESC MULT SUCCES LITERAR !

Fragment din cartea mea/FIUL TĂCERII

Viața fiecăruia dintre noi este scrisă înainte de a începe să o trăim, ne-am scris scenariul iar apoi am început să îl jucăm pe această scenă unde râdem și plângem, ne naștem și murim.
Cât suntem în rol, e bine să ne amintim cine suntem cu adevărat, să percepem ce este real și ce e iluzie. Moartea nu există, avem la dispozitie câte vieți vrem pentru a ne aminti cine suntem. Iar când vine amintirea celui ce ești, cade vălul de pe ochi și îți dai seama că tot ceea ce credeai că e important pentru tine e de fapt deșertăciune, că nu ai nimic, că truda e în zadar și finalul e aproape, cortina poate cădea în orice clipă peste toate gândurile și visele tale, peste tot trecutul și viitorul tău pe care îl vezi întotdeauna mai bun decât prezentul. Te retragi în tine și nu mai întelegi nimic, tristețea te acaparează cu himerele sale, ego-ul vrea răzbunare pentru tot trecutul de muncă și sudoare, te vrea din nou îngrijorat de ceea ce crede că urmează, îți trimite semnale de alarmă, însă tu începi să devii indiferent la tot ce îți este exterior și în același timp începi să vezi frumusețea acolo unde nici nu o bănuiai. Devii un introvertit și un ciudat pentru lume, nu te mai interesează nimic din ceea ce înainte te pasiona, descoperi că totul e în tine și nu ai nevoie de nimic.
Mi-am dat seama că nu sunt un simplu om atunci când m-am perceput una cu infinitul, iar condiția de om a pălit în fața imensității celui ce sunt, necuprins și de neatins. Cum poate ceva să perturbe infinitul, să îl facă să sufere și să îl coboare într-un trup? Universul pulsează în mine, ating usor încheietura mâinii, simt zbaterea păsării ce vrea să zboare, desfac lanțurile, percep zborul și mă înalț lăsând în urmă un iz de libertate. Bucuria deplină nu poate fi trăită în trup, ea ține de zbor, de nebunie chiar, așa cum este ea privită în lume, însă aici trebuie să ne amintim toate astea, ăsta-i jocul. Intrăm în uitare și încercăm să ne amintim, și nu e ușor, dar se poate.
Doar prizonierii sunt normali în această lume nebună, cei liberi sunt cei nebuni, ciudați, și se încearcă întoarcerea lor în turmă. Iubesc “ciudații“ ce și-au conștientizat Divinitatea și au ieșit din turmă. Societatea îi vrea înapoi, ego-ul strigă disperat, dar tot ce poate face este să le închidă trupul, neștiind că ei nu mai sunt de mult acolo și nimic nu îi poate cuprinde în această himeră.
Ce sens are jocul dacă nu știi să îl joci și nu îi cunoști regulile? Nu știu nimic despre toate astea, și totuși am intrat în el, iar și iar, nu percep nimic de aici de jos, totul e confuz, așa că urc muntele și privesc de sus cum totul începe să se vadă altfel, și ceea ce credeam că e fără rost își găsește motivația în scenariul pe care l-am conceput. Totul e legat, nici un lucru nu e de sine stătător, există un sens pentru fiecare situație, iar dacă, fiind jos, vedeam suferința acum văd scopul fiecarui fir din această țesătură, totul se întrepătrunde pentru a crea lumea în care m-am rătăcit o clipa. Am căutat iubirea în iluzie, o vedeam pretutindeni, însă când măștile cădeau în trecerea zbuciumată a timpului, sub ele se zărea doar pasiunea, admirația, dorința.
Și toate astea eu le-am creat, iar acum încep să-mi amintesc toată încrengătura și să desfac ceea ce am legat în vis. O clipă de rătăcire a adus cu ea milenii de suferință, însă până și durerea este iluzie în această nebunie. Când nu mai suport toată această durere ies din trup și mă retrag în ceea ce este liniștea mea, am făcut-o de multe ori, iar alteori am reluat jocul intrând în alt trup decât cel din care fugisem.

V-a povestit Adriana Popescu

Mai multe fragmente din carte puteţi găsi aici:
http://www.facebook.com/adrianapopescu35?sk=notes
Cartea o puteţi comanda direct direct la
adrianapopescu35@yahoo.com  
cu plata la livrare.