CUBUL AXIOMATIC

          CUBUL AXIOMATIC

          

           Imaginează-ţi pentru câteva clipe că de-abia ai dat ochii cu lumea şi că te afli pe un câmp deschis, cu linia orizontului îngemănându-se cu stelele, un loc mirific, de poveste, unde orice ţi se pare posibil. Eşti fermecat şi fericit. Şi cum stai tu aşa singurel şi te minunezi de toate cele, deodată te trezeşti că apare unul lângă tine şi-ţi zice:

            - Uită-te atent şi ai să vezi în faţa ta nemărginirea lui Dumnezeu!

            I-auzi! Bună treabă! Te uiţi atent şi da, în faţa ta este un perete uriaş pe care înainte nu-l vedeai şi căruia nu-i vezi capetele. Şi atunci omul acela îţi scrie pe el DUMNEZEU E INFINIT. Vine apoi la tine şi-ţi zice:

            - Ai băgat de seamă cât de infinit este Dumnezeu ?
            - Da, îi răspunzi, decât că n-am văzut decât o parte...          
            - E suficient, îţi răspunde el, restul poţi să ţi-l imaginezi. Acum ia uită-te rogu-te la dreapta ta, că şi colo este Dumnezeu. Uită-te numai şi ai să vezi câtă cunoaştere are! El ştie tot ceea ce este, ce a fost şi ce va fi şi chiar şi ceea ce nu va fi.

            Şi da, ca prin farmec, la dreapta ta vezi deodată cum apare din neant un alt perete care, ca şi primul,  nu se termină nicăieri, tot doldora numai de cunoaştere. În timp ce tu te  minunezi, omul scrie pe cel de-al doilea perete, OMNISCIENT.

            - Şi-acum uită-te în spate, zice el iarăşi, şi ai să vezi puterea nemărginită a Lui.

            Ups! Iată alt perete infinit, pe care, în timp ce tu te-apropii de el şi îl pipăi, omul care ţi l-a arătat, tocmai ce scrie pe el, OMNIPOTENT.

            - Uită-te acum la stânga ta, îţi mai zice el, şi ai să vezi prezenţa Lui cum pătrunde tot locul.

            Da, da, chiar aşa e, constaţi văzând cum puterea Lui se umflă deodată în tine ca păsatul, cum te-apucă aşa... ca un fel de putere pe care n-ai mai încercat-o. În timp ce tu te delectezi cu prezenţa Lui, amuşinând aerul, respirându-L, frecându-te de toţi pereţii, ţopăind şi tăvălindu-te pe jos, omul care ţi-a arătat ubicuitatea lui Dumnezeu scrie pe cel de-l patrulea perete, OMNIPREZENT.

            - Şi-acum uită-te în sus, zice el iarăşi şi ai să vezi că bunătatea, dreptatea şi iubirea Lui sunt fără margini.

            Te uiţi şi vezi un tavan apărut de nicăieri, tavan la care omul se tot chinuie să ajungă ca să scrie IUBIRE. Nu reuşeşte din prima, nu reuşeşte nici din a doua, deoarece tavanul, pe măsură ce omul tot ridică schelă peste schelă, se înalţă deodată cu el. Întinzându-se prea mult şi încercând să-l atingă, omul cade. Se ridică, încearcă din nou şi iar cade... şi iar... Dintr-odată îţi dai seama că minunatul câmp pe care îl vedeai înainte să apară acel om, nu mai este. Unde-i câmpul, te întrebi şi intri în panică. Ai în jurul tău o mulţime de pereţi colosali care te sufocă, te fac tot mai mic, te apasă, te strivesc prin masivitatea şi imensitatea lor. Eşti năuc... te ia cu fiori pe şira spinării... încep să te treacă toate transpiraţiile... Ţi se face frică.

            - Bine, bine, îi zici omului cu voce pierită, dar El, El unde este?

            - El este în cubul în care te-am închis, îţi strigă omul de sus, de pe schele.

            - Dar cine este El?

            - El este cubul în care te-am închis.

            - Şi cum este El?

            - El este cubul pe care ţi l-am construit.

            - Dar ce este de fapt cubul acesta?

            - Mintea ta. Şi zi mersi că ţi-am construit un cub axiomatic, că puteam să-ţi fac unul dogmatic, cum are toată lumea.

            - Mersi. Şi cum ies de-aici?  

            - Dar de ce ai ieşi!? Ce, nu-ţi plac certitudinile       
            - Certitudinile astea mă sperie...       
            - Roagă-te atunci.      
            - La ce să mă rog, la pereţi ?
            - Nu-L văd, nu-l aud... nu pot să-l pipăi.. n-are gust... Nu văd decât nişte axiome terifiante. Nu sunt ale mele. Tu mi le-ai pus aici. Vreau să scap...
            - Atunci sparge un perete dacă poţi!

            - Nu pot...       

            - Eram sigur... cubul este infailibil.  

            - Şi-atunci cum scap?  

            - Numai prin podea. Dar pentru asta va trebui să aştepţi să mori.

            - Şi dincolo de podea, dincolo de El, ce este?

            - Nimic, nu-ţi bate capul! a zis omul prăbuşindu-se pentru nu se mai ştie a câta oară de pe schelă, mânjit tot de vopsea roşie.      

            - Dar tu cine eşti? De unde vii şi încotro te îndrepţi?          

            - Habar n-am... dar un lucru ştiu sigur. Eu sunt constructorul Marelui Arhitect.           

            - Bine, dar eu, eu cine sunt?  

            - Nici asta nu ştiu... Numai tu poţi afla. Priveşte adânc în tine şi dacă nu orbeşti, înseamnă că eşti un biet om, iar nu o fiinţă de lumină!       

            Omul se caţără iar pe schelă şi iar cade. Găleata cu vopsea i se varsă şi se împrăştie pe podea. Nu e vopsea, e sânge...