POVESTEA ILUMINĂRII CATÂRCEI
-
Poi dragii mei.... a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici că s-ar mai
povesti, pe vremea când se băteau munţii-n capete şi urşii-n coadă iar
Scornilo, balaurul Pitecantroposofului ieşea la joacă cu balaurul răpus de
Sfântu Gheorghe, un papă pios şi foarte cuvios care avea o catârcă vorbăreaţă
nevoie mare. Povestea spune că Papa cel Pios, cel de-al 12,5 - lea papă pios
din câţi a cunoscut Vaticanul şi Astralul, a observat că măgarul lui Buridan,
de la o vreme tot dădea târcoale catârcei lui. Se pare că dilema perpetuă prin
care măgarul trecuse din fiinţarea în Beta, în fiinţarea din Astral, aceea de a
mânca sau a bea, se rezolvase brusc odată cu vederea dosului catârcii papei.
Geaba s-a rugat beatitudinea şi pioşenia sa de filozoful Jean Buridan să pună
căpăstrul pe măgar şi să-l priponească, pentru că acesta “nu şi nu”, nu a vrut
cu niciun chip să recunoască că măgarul sau că măcar fabula lui, i-ar aparţine.
-
Care fabulă ? întrebă Astralopitecul.
Vânturişca
luă o clipă cristalul de pe frunte şi se uită mirată la Astralopitec
-
Ei, care fabulă !? se burzului ea, este vorba despre fabula aceea filozofică celebră
din secolul al XIV-lea care are drept morală faptul că Liberul Arbitru, nu
umblă tocmai liber, ci este captiv în dilema măgarului flămând şi însetat, care
atunci când privea la stânga vedea o grămadă de fân, iar când privea la dreapta
vedea o găleata cu apă. Iar cum amândouă îl atrăgeau cu aceeaşi putere şi cum
nu reuşea să se decidă dacă îi era mai mult foame, sau mai mult sete, până la
urmă a murit ca un idiot.
Şi
ca să reiau, continuă Vânturişca aşezând din nou cristalul pe frunte, povestea
spune că sub privirea oripilată şi disperată a papei, măgarul îi încălecă
minunata catârcă, stătută şi sedusă de o dragoste la prima vedere, şi, ca un
măgar ce se afla, după câteva reprize de amor furtunos o abandonă dar îi strică
şi ieslea, rasa şi pedigree-ul, căci pasămite, catârca lui nu era o catârcă
oarecare, ci avea ascendenţă nobilă, ea având ca părinţi pe celebra iapă a lui
Don Quijote şi pe măgarul lui Sancho Panza.
-
Nu este adevărat! Refuz să cred o asemenea gugumănie, se revoltă Don Quijote.
Crescătorul de cărţi ţi-a vândut gogoşi. Numai eu am călărit-o pe iubita mea
Rocinanta, după cum Sancho Panza şi-a călărit propriul măgar, pe Rucio.
-
Hi, hi, hi ! Am glumit, preanobile
hidalgo... Fie-mi iertată îndrăzneala... Desigur că alţii sunt părinţii
catârcii papei, mama ei fiind măgăriţa lui Balaam de la care a moştenit darul
vorbirii, iar tatăl, deşi ea fusese curtată de pegaşi, inorogi şi cai vorbitori
şi zburători celebri, precum calul lui Făt Frumos, al lui Harap Alb şi căluţul
cocoşat... ei bine, date fiind afinităţile semitice ale stăpânilor, tatăl ei a
fost nici mai mult şi nici mai puţin decât renumitul armăsar El Zorab.
Papa
cel Pios a fost foarte necăjit cât timp i-a fost catârca gestantă, deoarece mai
înainte de pocinogul pricinuit de măgarul lui Buridan, el se-nţelesese deja cu
proprietarul măgarului din povestea “borta-vântului” a lui Mihai Eminescu, cel
care mânca paie de pe jos şi scotea galbeni prin dos şi-i dăduse chiar şi o
arvună substanţială din cutia milei, başca o cârcă de indulgenţe moca, însă mânzul
fătat în thetaieslea papală de catârcă fu atât de frumos şi de dăruit cu harul
vorbirii de către bunul Dumnezeu, başca o semilună în frunte, încât îl îndrăgi
din prima clipă. Papa cel Pios îi mulţumi bunului Dumnezeu pentru miracolul
săvârşit, acela de a-şi pogorâ Duhul Sfânt asupra catârcii sale, care, ca
oricare din neamul ei corcit era sortită să rămână pururea fecioară şi să nu
fete în veci, pe motiv că, aşa cum orânduise chiar El lucrurile, niciodată un
catâr nu ar fi putut avea urmaşi.
-
“Du-mă în Câmpiile Elizee, îi spuse mânzul într-o zi papei. Aici mă plictisesc
şi chiar nu îmi mai place deloc, deoarece măgăruşii cu care ies la păscut şi la
zburdat au devenit atât de obraznici încât sunt de-a dreptul măgari.“
Şi
uite-aşa plecă într-o bună zi Papa cel Pios spre Câmpiile Elizee împreună cu
catârca sa şi cu mânzul ei în vârstă de doi ani. Şi ca să vezi întâmplare, că
de-aici povestea devine tot mai captivantă, în timp ce se deplasau ei prin Theta
cu propriul papamobil, acesta prinde sub o roată un rahat de serafim şi clarderapează
prin scatoplanare şi se scufundă într-o mlaştină energetică de pe Tărâmul
Celălalt, din Delta. La impactul dur al papamobilului cu mlaştina, Papa cel Pios
mai apucă să lovească cu cârja papală în parbriz şi este proiectat direct în
Alfa, pe câtă vreme catârca disperată să-şi elibereze măcar mânzul, degeaba
încearcă să deschidă portierele maşinii lovindu-le cu copitele, căci acestea
fiind blindate şi blocate, nu se mai deschid. O energie joasă şi întunecată cotropeşte
habitaclul papamobilului intrând prin parbriz. Convulsiile ei şi ale mânzului
speriat de moarte devin tot mai haotice pe măsură ce energia întunecată le ia
în stăpânire corpurile lor astrale şi îi paralizează. Înainte de a se prăbuşi
definitiv în beznă, ea aude o voce venind parcă de nicăieri care, printre
răgete şi nechezări îi spune: „Niiiii- ho-ho-ho'oponoponoooo... !, nu te mai
nelinişti, căci niiiii – ho-ho-ho'oponoponoooo... !, deja o echipă de salvare
astraliană iiiiiii- haaaaa... ! a pornit
către voi.”
Nu
după multă vreme, deltascufundătorii Poliţiei Astrale reuşesc să ancoreze papamobilul
care este tras imediat afară din mlaştina energetică cu astralicopterul iar catârca
şi mânzul ei sunt descarceraţi din habitaclu şi depuşi pe mal aproape fără
suflare şi în stare de inconştienţă totală. Spre stupoarea echipei de salvare
în momentul când cei doi sunt extraşi din papamobil, un abur negru şi dens
însoţit de flăcări violet le ţâşneşte pe gură şi dispare sfârâind în energia
neagră şi mocirloasă a mlaştinii. Reanimarea catârcii, mai robustă evident, nu
a durat foarte mult, în schimb mânzul părea fără nicio speranţă.
După
discuţiile îngrijorate ale medicilor din echipa de salvare, catârca înţelege că
mânzul ei se găseşte într-o stare care-l făcea aproape irecuperabil, deoarece creierul
lui îşi încetase activitatea, plămânii îi erau plini de energie negră iar hemoragia
bioenergetică internă era extrem de abundentă. Eforturile disperate ale
medicilor echipei de salvare, conjugate cu sfaturile medicale telecomunicate de
către cei de la Staţia de Salvare din Theta, conduc într-un final la
resuscitarea mânzului, timp în care, toate discuţiile lor despre starea comatoasă
şi fără speranţă a lui sunt înregistrate de catârcă. Cu un efort supracatârcesc
ea le cere poliţiştilor astrali să-l găsească pe Papa cel Pios ca să-i ducă
înapoi acasă, atât pe ea, cât şi pe mânzul ei inconştient, rămas înţepenit
într-o stare vegetativă vecină cu moartea.
Pe
Papa cel Pios poliţiştii l-au găsit foarte repede deoarece tiara, care se
înfipsese până la a doua coroană în capul beatitudinii sale începuse să emită
pe ultrascurte Missa Solemnis, dar atât de sincopat, încât câţiva îngeri
melomani deranjaţi de sunetele aberante care se răsfrângeau dinspre capul
sanctităţii sale s-au clarvăzut nevoiţi să-l reclame Poliţiei din Alfa pentru
poluare fonică. Poliţia a trimis un echipaj cu un alfaradiofonist care i-a
rearanjat piosului atât emiţătoarele de muzică beatitudică cât şi microfoanele
pentru spovedanie, betamontate în tiară, după care a fost transportat de
urgenţă la secţia de chirugie plastică şi elastică a spitalului de energii
cristice, Pontiu Pilat din Theta.
Papa
cel Pios este adus de poliţişti la locul accidentului, dar după ce vede starea
deplorabilă în care se aflau papamobilul şi mânzul său favorit, se hotărăşte să
se întoarcă acasă pe jos. Înalţă o rugăciune de mulţumire către bunul Dumnezeu,
ia samarul în cârcă, aburcă mânzul pe catârcă şi porneşte cu ea de dârlogi,
şchiopătând ca doi ologi. Şi pentru
că opinca-i era spartă, şi
tiara desfundată, dar fruntea lui de raze părea încoronată, pe unde trecea tot
Astralu-aplauda.
Catârca
însă, cu mânzul atârnându-i inert pe spinare este cătrănită de supărare. Dar iată
că vocea din eter prinde a-i grăi din nou: „Niiiii- ho-ho-ho'oponoponoooo... !,
nu îţi pierde încrederea ! Câmpul de catârcoenergie al mânzului tău este ars şi
pârjolit, plin de gropi şi-nţelenit şi arată evident, iiii-hahahaaaa.... ca
după bombardament. Dar dacă vrei ca mânzul tău să trăiască, viaţa să-ţi
înveselească, iaca ce ai tu iiii-hahahaaaa... de făcut: cheamă degrabă la tine orice
fel de cabaline, rude şi amici, mai mari sau mai mici iară tu şi mânzul tău,
ptiu, bătu-l-ar Dumniezău, vreme de trei zile să nu luaţi iiii-hahahaaaa...
deloc pastile” Şi mai departe pentru a-i reface câmpul catârcoenergetic al
mânzului şi a-l face din nou să rodească, vocea o sfătuieşte ca în reprize
scurte de câte 15 de thetaminute, repetate din jumătate în jumătate de thetaoră,
fiecare entitate cabalină venită la chemarea ei să-i ofere mânzului necondiţionat
„hiiiipoponoponooooenergia sa ho'oponoponoooopozitivă şi iiii-haha-iubirea sa".
Tot
megând aşa pe jos cu stăpânul ei Pios, catârca-n loc se opreşte şi îndată-i
povesteşte tot ce-i fuse dat s-audă. Papa ştiind că nu-i surdă stă puţin, se
socoteşte, telecuantele-şi porneşte vestea el o răspândeşte şi cheamă
radiestezişti, maeştri radionişti, guruşi, bioenergici, iubiroaie, iubirici,
doctori specialişti de vază, toţi minunea ca s-o vază. Doctorii de pe staţia de
Salvare din Theta, ca şi cei din echipa de salvare care au reanimat-o pe
catârcă şi pe mânzul ei, surprinşi dar şi curioşi totodată să vadă care ar
putea fi efectul unui aşa de nemaiîntâlnit experiment, care ar fi contrazis toate
preceptele medicinei tradiţionale, acceptă invitaţia Papei cel Pios.
Catârca
la rândul ei, invită în ăst temei, toată floarea cabalină ca să vină cu lumină,
energie şi iubire, să-şi vină mânzu-n simţire. Doar un gând trimite doară, pegaşi
lin din cer coboară, inorogi, licorne-aleargă, houyhnhnm-i pornesc să meargă,
catâri, catârce-armăsari, ponei, zebre şi măgari, cai de curse, cai de ham,...
loc să-nşir zău nu mai am.
Purtaţi
de speranţa salvării mânzului catârca dimpreună cu papapioşenia sa ajung
degrabă acasă şi nu mică le fu mirarea când găsesc în faţa ieslei, ca la Moşi,
un ciopor de lume astraliană pestriţă mişunând de colo colo şi agitându-se
într-o hărmălaie de nedescris. Herghelii de măgari, licorne, cai, zebre, catâri
şi cai sălbatici, amestecaţi de-a valma, ca catârii toamna, răgind şi nechezând
la unison cu episcopi, bioenergici, maeştrii, lorzi şi conţi supraînălţaţi,
arhangheliţe, iubiroaie, radiestezişi, orgonauţi, diaconi, libidoaie, doctori
veterinari, felceri, şamani, surori de caritate, manticore, mentalişti, vraci, măscărici,
iubirici, guruşi, dragoni, extratereştri, elfi, intratereştri, atlanţi,
libiduze, lemurieni, vrăjitori, cabalişti, hipioţi, yahoo-i, pariori hipici, jongleri,
mă rog, mult mai multă lume decât se aşteptau. Comitetul de primire se formase
deja din măgarul lui Buridan care stătea cu coada-ntre picioare în calitate de
tată, El Zorab şi măgăriţa lui Balaam în calitate de bunici, fireşte, caii lui
Făt Frumos, Harap Alb şi Sfântu Gheorghe, căluţul cocoşat, Bator al Fefeleagăi,
cei patru armăsari ai Apocalipsei, Bucefal, măgarul de aur al lui Apuleius,
calul senator al lui Caligula, Rocinanta, Rucio, măgarul care mânca paie şi se
bălega bani de aur, măgarul muzicant din Bremen, măgăriţa şi mânzul lui Iisus
şi un uriaş cal troian, din burta căruia, la sosirea lor, numa ce se prăvălesc
de-a valma microfoane, telereporteri fără valoare, jurnalişti măgari de doi
bani, difuzoare, scato jurnalişti de trei bani, paparazzi de cinci bani şi
camere de luat vederea. În faţă se prezintă un houyhnhnm cu un yahoo de dârlogi
şi nechezând voios începe cu un “mi-i-hoho” să-şi citească cuvântarea de
bun-venit.
Catârca
însă nu se lasă impresionată nici de speech-ul houyhnhnm-iului, nici de comitetul
de primire de paradă, nici de părinţi, nici de frumoasa staţie astralo-vetero-medicală
înjghebată în faţa ieslei, nici de uralele de “Hipo-Hipo uraaaaa... !" şi nici de
nechezăturile şi răgetele meşteşugite de primire cu care este întâmpinată şi nu
mai pierde nicio clipă. Ea intră degrabă, hotărâtă, în iesle, urmată de Papa
Pios, o echipă de medici neuroveterinari, psihoveterinari şi primii donatori de
hiiiipoponoponooooenergie ho'oponoponoooopozitivă şi de iiii-haha-iubire şi
începe procedura de refacere a câmpului catârcoenergetic al mânzului său.
După
6 thetaore de transfer hipoenergetic, electroencefalograma mânzului din dreaptă
cum era, se boţeşte şi-apoi face zigzaguri aproape normale, după 18 thetaore,
inima lui începe să bată regulat, după 36 de thetaore respiraţia hipolotropică redevine
normală iar după 72 de thetaore mânzul deschide brusc ochii şi răgeşte din toţi
rărunchii o dată “Mamaaaaa....!!!”, după care de trei ori “Papaaaaa....!!!”. Chiar
dacă la strigătele de “papa” ale mânzului, în iesle s-au bulucit deodată măgarul
lui Buridan şi Papa cel Pios, cu gândul secret fiecare că a fost chemat
personal, catârca impasibilă i-a dat afară pe cei trei iar mânzului să sugă de
trei ori. După două thetasăptămâni de convalescenţă mânzul iată că zburdă din
nou pe thetaislaz împreună cu ceilalţi mânji. De-acum era complet recuperat. Miracolul
promis de voce se adeverise.
Deîndată
ce catârca s-a liniştit şi şi-a văzut mânzul perfect sănătos, vocea din mintea
ei reîncepu să-i clarvorbească, de data aceasta însă fără nechezăturile
obişnuite, zicându-i că omenirea se află în mare degringoladă, că şi-a pierdut
busola, şi că odată cu ea s-au rupt şi legăturile ei cu plantele, cu animalele,
cu Dumnezeu, cu extratereştrii şi cu Pământul care ne rabdă pe toţi, şi că, prin
efectul fluturelui, întregul Univers este de-acum turbat de perturbat, căci i-a
fugit litera i, cu punct cu tot, de-a ajuns mai mare râsul, doar un singur vers,
asta ca să nu mai vorbim cât de grav este afectat Multiversul care este pe cale
să-şi piardă o strofă întreagă. Şi toate astea de la o pârlită de busolă.
Vocea
o roagă pe catârcă să caute prin Românica niscai descapuciaţi, de preferinţă
conţi şi dacă nu găseşte niciunul, să se mulţumească măcar şi cu un ciocoi nou şi
să-i spună că busola se află dezmembrată în şapte fragmente, dintre care unul
este aruncat în ţărâna Shamballei unde el, ciocoiul descapuciat cu siguranţă că
a fost, chiar dacă nu-şi mai aminteşte salutul şambalagesc, altul în buzunarul
de ceas de la iţarii lui Zamolxe care doarme de 2000 de ani într-o peşteră atlanto-hiperboreană
de sub Muntele Kogaionon, un al treilea este folosit în loc de picior la un
server hidroponic dotat cu fax sub Muntele Shasta din California, al patrulea e
pe vârful Chomolungma, al cincilea a căzut în Groapa Marianelor, al şaselea este
pierdut definitiv dar poate fi recompus alchimic dintr-un rahat transmutat în
bici şi încă o dată realchimizat în smarald verde viu care poate fi utilizat ca
tăbliţă a lui Thoth dar şi ca fragment de busolă, iar cel de-al şaptelea fragment
se află sub o fostă Alimentara din Ferentari, care a fost pe vremuri casă
boierească şi care acum este WC public fără canalizare. Să-i spună
descapuciatului să folosească cele cinci procente pe care le deţine din
reîncarnarea lui Noe în el şi după ce adună toate fragmentele, să recompună busola
Pământului şi s-o predea isusei cristoase Inelia Mercedes Benz ca s-o înfigă pănă
la plăsele în linia temporală a Pământului.
Vocea
o roagă de asemenea pe catârcă să caute melfioare canalagioaice hrănite la sân cu
lapte de mamă omidă şi să le transmită lor un mesaj spiritualistic, adresat
umanităţii din Astralul de dincolo. În mesaj trebuie să apară neapărat faptul
că Pământul trebuie să se vindece şi să renască prin iubirea în neştire a
tuturor oamenilor uniţi şi solidari în compasiune, dar nu în cea de genul “milă
mi-i de tine dar de mine mi se rupe inima de milă”, ci de genul “milă mi-i de
mine dar de tine mi se rupe”, iubire care trebuie neapărat să atingă vibraţii
acute de până la 99,99% din ceva, nu se ştie cu precizie exact ce, probabil din
cotangenta temporală a balamalelor portalurilor Pământului, care cade
perpendicular pe bucla paralelei Axei Mundi, deoarece numai aşa pot ei,
oamenii, pregăti noua eră a istoriei lumii, ce va fi caracterizată prin pace,
lumină, armonie, iubire şi alte sanchibalamale inductoare de transă, de acest
fel.
Vocea
îi mai spune că ea reprezintă exprimarea vocală a unei voinţe care aparţine
unei superputeri superevoluată şi superfilantropică din lumea de “dincolo”,
superputere care superveghează asupra omenirii căreia bineînţeles că îi vrea
binele şi care se simte responsabilă cu trezirea ei. Desigur că ea catârca nu
este umană, dar are anumite calităţi miraculoase care o vor face credibilă în
faţa oamenilor. Ori cum oamenii sunt ahtiaţi după miracole, deoarece pentru ei
credinţa fără minuni este ca friptura fără murături, ce dovezi miraculoase mai
grăitoare pot exista pentru ei că superputerea superevoluată le vrea binele,
decât adevărul că iată, dincolo de faptul că o catârcă a fost aleasă să le
vorbească în numele ei din Astral, superputerea superevoluată i-a mai şi reanimat
mânzul şi l-a scos din moarte. Pentru că de-aia a salvat-o superputerea pe ea
şi pe mânzul ei, înviindu-l în văzul lumii nevăzutelor din morţi, nu pentru că
i-ar fi păsat prea mult de ei, ci pentru ca să-i dea omenirii o pildă elocventă
despre cum ar trebui să lucreze ei împreună pentru a activa superreţeaua divinonergetică
planetară şi a o lua de la început, într-o nouă viaţă, tot aşa cum i s-a întâmplat
şi mânzului ei după ce i-a fost refăcut câmpul catârcoenergetic prin efortul
comun şi dezinteresat al donatorilor de energie şi iubire. Că dacă animalele
pot să colaboreze şi să se susţină din punct de vedere energetic, de ce n-ar
putea şi oamenii, pentru că desigur, chiar dacă ei sunt de esenţă divină şi
trimit rachete în cosmos, în fond tot nişte animale au rămas.
Vocea
a-nceput să-i povestească apoi catârcei cam cum stă treaba cu reţelele de
energie de pe planetă şi cu Sursa din care acestea sug energie de toate
felurile, spiritualistică, mistică, cristică, antihristică, artistică,
informată, sexuală, dezinformată, calorică, pozitivă, orgonică, electrică, negativă,
subtilă, mecanică, benefică, atomică, malefică, nucleară, satanică, mentală,
magnetică, divină, electromagnetică, biologică, bioilogică, etc., ca să le explice
ea oamenilor după aceea şi să înţeleagă că aşa cum ei au propria lor reţea hiperenergetică
tot astfel au şi animalele una a lor, care le ajută să comunice între ele în
mod inteligent, aşa cum ar trebui să comunice şi oamenii.
La
aflarea tuturor acestor informaţii capitale despre viitorul omenirii şi a
rolului catârcomesianic pe care i-l atribuise Vocea, catârca a căzut pe gânduri
şi a rămas aşa, fără să mănânce şi fără să bea încercând să afle cum să facă ea
ca să-şi găsească un canalagiu credibil pentru a comunica oamenilor mesajul.
Aşa a găsit-o Papa cel Pios, în iesle zăcând
pe jos, de fiecare dată când îi aducea nutreţul energetic preparat din fân
proaspăt cosit de pe Câmpiile Elizee şi din iarbă grasă din Grădina Raiului. Geab-a-ncercat
bietul papă, ba cu papă, ba cu apă, când văzu că ea nu papă, nu s-adapă şi nici
vreo vorbă că-i scapă.
Şi
a încercat pe rând bietul Papa cel Pios tot ce i-a stat în putinţă ca s-o scoată
pe draga lui catârca lui din nevoinţă, mai c-o vorbă bună, mai
c-o sudalmă duhovnicească, mai c-o anatemă, mai c-o bulă, mai c-o cârjă papală
peste coaste, mai cu un îndemn la spovedanie. Şi văzând că toate sforţările
sale divine nu dau rezultate a dat sfoară-n ţară că cine o va face bine va
primi cum se cuvine o creştinească frăţie şi pe draga lui catârcă de soţie. Şi
s-a dus vestea peste nouă mări şi nouă ţări şi-au pornit spre ea, ca înspre o
stea, toată floarea cabalină de-ntuneric şi lumină, armăsari şi cai vestiţi, de
istorie pomeniţi, catâri mici şi mari, jurnalişti măgari, guruşi şi şamani,
moguli şi baştani, tantrişti armăsari, cu potcoave mii, de cai încă vii, măgari
lăutari şi-alţi maeştrii mari.
Trei cai de la răsărit cu daruri mari
s-au ploconit, chitindu-se fiecare că aşa pleaşcă de mare, nu-i deloc de ocolit
şi că va fi fericit când s-o-ntoarce-având în cârcă bunăciunea de catârcă. Alţi
asini mult mai vicleni, măgari politicieni, promiţând marea cu sarea i-aţineau papei
cărarea, vrând s-o fure se-nţelege, doar cu vorbe să o lege, dar nici ei nu
izbutiră, că-ndată se pomeniră cu un sobor de vicari şi de protopopi măgari,
stând cu gândul fiecare numai la
însurătoare. Iar catârca nu clintea, la niciunul nu privea, nici la apă nici la fân,
nici la propriul ei stăpân.
Dar
asta până-ntr-o zi, când catârca lui primi un măgar bătrân spătos, chemat de
preacuvios, din dimensiunea a şaptea cu care-şi petrecu noaptea, despicând
firul în patru, neştiind că-i psihiatru. Când firul fu despicat el se puse pe
tratat şi-o trată de şapte ori de cu seară până-n zori.
Acu,
fie vorba-ntre noi, Papa cel pios a fost foarte bucuros când a observat a doua
zi că tratamentul la care o supusese măgarul de psihiatru în noaptea aceea o
mai înviorase puţin, şi parcă, parcă îi mai readusese şi pofta de viaţă, aşa că
i-a îngăduit s-o trateze în continuare cum se cuvine. Iar psihiatrul ziua toat-o consulta iară noaptea o
trata, şi-ncă pentru tratament, aduse şi-un asistent, măgar tânăr, viguros, s-o
trateze mai vârtos.
Şi
nu mică-i fu mirarea şi-l părăsi întristarea când după acest tratament, observă-un reviriment, căci catârca lui se
pare avea poftă de mâncare, şi răgea şi necheza şi prosteşte ea râdea, ca o
mânză ea zburda, decât că tot nu vorbea.
-
"Cum ai reuşit să o faci să revină la viaţă ? a întrebat Papa cel Pios pe
măgarul nesfios. Ceea ce mă îngrijorează însă este că nu mai vorbeşte. Dar
orişicât, bine că e iarăşi sănătoasă şi cu poftă de viaţă."
-
"Preacuviosule părinte, i-a răspunse psihiatrul, am avut discuţii îndelungate cu
ea. Catârca preabeatitudinii tale suferea de călduri mistice provocate de
scurtcircuitul produs de amestecul energiilor chacrelor muladhara cu sahasrara
şi trebuie să-ţi mărturisesc că se credea o iluminată. Ea auzea o Voce-n cap
care o-ndemna să se creadă un fel de Messia cabalin, cam tot aşa cum se crede-n
capul ei o isusă cristoasă, spiritualistica Inelia Mercedes Benz, cea care
pretinde că a fost trimisă de Sursă ca să schimbe linia temporală a Pământului.
Şi pentru că primise o misiune de la Voce cu un mesaj capital către omenire şi
pentru că o mânca rău de tot să devină şi ea celebră dar nu putea găsi decât în
poveşti un canalagiu sau o canalagioaică printre caii şi măgarii vorbitori
faimoşi, prin care să trimită acest mesaj, devenise apatică şi complet derutată.
Am
făcut ceea ce trebuia... i-am aplicat un tratament disociat, care se recomandă
iluminaţilor în călduri mistice sau spiritualistice, compus dintr-un tratament naturist
specific la muladhara pentru mâncărimi şi călduri, dar ce zic eu călduri, că
erau coşcogea fierbinţelile, combinat cu unul neuroilogic, la sahasrara, pentru
delir mistic. Şi-atunci am holobotomizat-o prin exorcizare şi i-am scos radioul
din cap cu tot cu Voce. Acum desigur nu mai aude nicio voce, dar nici c-o să-şi
mai amintească vreodată de ea. De vorbit însă, catârca beatitudinii voastre, o
să vorbească negreşit. Chiar adineaori am
auzit-o îngăimând “ma-ma... a-pa... pa-pa... bla-bla...”.
-
"Ce radio zici c-avea-n cap, nu-nţeleg ?" a întrebat intrigat
înaltpreasfinţitul, ce voce ?
-
"Radio Vocea Speranţei Iluminării Deşarte, luminăţia ta. Era acolo o emisiune
numită “Dacă nu-i poţi convinge, încurcă-i !” ţinută din Astral de unul Azazel,
setată pe lungimea ei de undă. Să ştii că am împins la greu, că n-a fost uşor
să fac să-i sară vocea aia din cap... Mă rog, sunt ceva pierderi colaterale că
i-au mai sărit şi din capace şi şi-a pierdut din darul vorbirii, dar în orice
caz, una peste alta e ca nouă ! Chiar dacă i-au ieşit puţin ochii din cap, Dumnezeu
s-o ţie veselă, pentru că acum că nu prea mai vorbeşte, e numa bună de soţie."
La
auzul acestei veşti, Papei cel Pios parcă i s-a luat o piatră de pe inimă. Fericit nevoie mare, a apucat cu ambele braţe măgarul
de după grumaz şi l-a îmbrăţişat ca pe un frate, după care i-a mulţumit.
-
"Am promis că dau minunata mea catârcă de soţie ca s-o ţie cel care o va vindeca
de nebunie şi iaca am să mă ţin de cuvânt. Măgarul lui Buridan după ce i-a
făcut un mânz a părăsit-o şi acum nici măcar după măgarul de aur al lui Lucius
Apuleius, n-aş mai da-o. Niciun măgar de pe lume nu o merită mai mult decât o
meriţi tu", i-a zis el.
Apoi
Papa cel Pios, a anunţat nuntă mare pe pășuni înfloritoare, în Câmpiile Elizee cele
pline de-azalee şi cu alai mare s-a pornit pe cale. Şi-mbrăcat de sărbătoare,
el mergea-nfrunte călare şi pe mânz şi pe catârcă, cu samarul pus în cârcă la
măgarul norocos. Şi-uite-aşa umblând pe jos, lângă ei s-au adunat, cai şi iepe
de-mpărat, măgăruşi şi mari măgari, inorogi şi armăsari, catârce şi catâraşi, houyhnhnm-i
dar şi pegaşi, cai sălbatici, zebre mii, la Elizee-n Câmpii...
Iar
povestea noastră spune, ca să afle-ntreaga lume, că s-au întins mese mari, c-au
venit şi lăutari, cei din Bremen le-au cântat, Zefirul i-a mângâiat, şi-au păscut pe-ndelete, ca apoi din râul Lethe, să se-adape cu nectar şi nici c-au avut habar de cele
rele din lume, c-au dansat de-au făcut spume şi-au chefuit şi-au cântat, şi-au
răgit şi-au nechezat şi de n-or dormi în drum, poate-or chefui şi-acum.
Şi-am
încălicat p-o şa şi v-am spus poveste-aşa, zâmbi Vânturişca dezlipindu-şi cu
graţie cristalul de pe frunte.
Toate drepturile de autor îi aparţin lui Dan Ioaniţescu.
Sursă foto Facebook- autor necunoscut-
