STIMATE FANATIC,

Te rog să nu fii necăjit şi să nu-ţi verşi fierea, veninul şi lăturile mentale pe acest blog. Eu, autorul aproape necunoscut al Blogului Lui Dumnezeu, declar că materialele şi comentariile postate nu reprezintă câtuşi de puţin un atac la credinţa în Dumnezeu, ci la unele paradigme sau chiar obiceiuri malformate şi îndoielnice legate de credinţă dar mai ales la acele interpretări ale divinităţii, care frizează patologicul şi tembelismul agresiv. Consider că umorul cu care Dumnezeu l-a dăruit pe om, nu face rău nimanui şi că este un tonic al credinţei. Faptul că încă mai putem să râdem, înseamnă că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne-a vrut trişti, cu capul în sac şi cu ochelari dogmatici de cal. Eu cred ca viaţa ne-a fost dăruită, nu ca să ne chinuim şi să ne mortificăm trupul şi sufletul spre deliciul popilor, ci ca să ne bucurăm de ea. Tabuurile pe care presupun că intenţionezi să le invoci sunt scornite de minţi umane pentru a pune frâne altor minţi, poate mult mai umane. E greu să domini şi să controlezi fără tabuuri. Frica păzeşte bostănăria. Eu nu cred într-un Dumnezeu mânios, crud şi răzbunator, ci într-Unul iubitor, vesel şi relaxat.


Eu cred că Dumnezeu are umor. Tu ce crezi?


NU-SI IAU FATA DE LA MINE

joi, 7 februarie 2013

ANUNAKI - II -©


            
             SPOVEDANIA
            - “Eşti spovedit ?“, m-a întrebat popa.         
            - “Nu părinte, nu sunt. Nu m-am mai spovedit de la doişpe ani... Cre’că le-am făcut pe toate, numa' că n-am omorât. Da când le-am făcut şi de câte ori, nu mai ştiu să spun acum.”           
            - “Da' copii ai omorât ?”        
            - “Ceeee... ? N-am omorât păcatele mele, cum să omor copii... !? Găini da, recunosc. Aaaa ! Vreţi să ziceţi dacă am vreun avort pe conştiinţă !? Nu, n-am !”      
            - “Eşti sigur ?”           
            - “Absolut ! Pen’că n-am conştiinţă !”         
            - “Eşti însurat ?”        
            - “Nu.”           
            - “Ai pe cineva ?”      
            - “Da.”
            - “Pe cine ?”  
            - “Ia ghici !”  
            - “Nu te pot împărtăşi pentru că preacurveşti. Ori te-nsori, ori o pui în cui şi te gândeşti la cele sfinte.”         
            - “La care anume dintre ele, părinte ? Da-ţi-mi un nume !” 
            - “Vorbeşti cu păcat. La cele veşnice.”         
            - “Şi cum adică s-o pun în cui ? Să-mi ia bunul Dumnezeu ce mi-a dat, că io n-am de gând să mă pun contra Lui. Nu sunt de acord nici cu una nici cu cealaltă !”       
            - “Cum vrei, dar de la mântuire ia-ţi gândul dacă nu te-nsori !”     
            - “Părinte, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dar dacă ne uităm în cartea de telefon sunt sute de nume Apopi şi Apopei. Sunt minuni de la Dumnezeu sau aveţi vreo altă explicaţie ?”.
            - “Minuni, minuni. Unde-i tabloul electric ?”          
            - “Staţi aşa că n-am terminat !”        
            - “Zi !”           
            - “Am făcut ceva rău care le întrece pe toate. Ceva îngrozitor, de neimaginat...”  
            - “Hmm... Ce-ai mai făcut ?”
            - “M-am jucat opt luni de-a Dumnezeu pe internet. Da’ să ştiţi că n-am luat Numele  Domnului în deşert. Şi pe deasupra m-am purtat frumos cu oamenii şi le-am zis numa' vorbe bune. Staţi aşa să vă spun cum a fost... La început am considerat...”          
            - “Bine, bine ! Las’că te-oi mai spovedi tu şi pe la alţii. Nu te împărtăşesc şi nu-ţi mai fac nicio moliftă.
Hai că nu mai am timp ! Unde-i tabloul ?”  
            L-am condus în garaj. Popa a bătut o cruce mare şi a-nceput să cânte cu faţa la tablou tot amestecând cu snopul de busuioc în căldăruşă. Apoi s-a produs nenorocirea. Când a aruncat cu aghiazmă a pârâit totul prin casă. Tabloul a luat foc. Popa s-a speriat şi a zis “Ptiu drace, du-te-n pisici !” iar dracii au sărit ca dracii din tabloul electric şi s-au aruncat în pisici. Dar nu toţi. Câţiva au intrat şi în sfinţia sa, vreo doi au sfârâit în căldăruşa cu aghiazmă.... Nu pot să descriu ce-a urmat... 


Va urma

            ZUZA
            Anunaki mi-a luat telecomanda din mână şi m-a pus să văd un film cu extratereştri. E extraordinar de adevărat ! N-au trecut nici 10 minute de când s-a terminat SF-ul şi am şi început să cred deja în intenţiile umanitare ale extratereştrilor. Ce băieţi cumsecade... ! Ce caractere... ! Din păcate însă, bucuria mi-a fost umbrită de faptul că am rămas doar cu două pisici din trei. O mai am pe Shirin şi pe Cenuşăreasa. Pe Zuza Nebuna mi-au luat-o. S-a oprit curentul, s-a făcut o lumină albă strălucitoare şi au tras-o în sus prin tavan. Pentru câteva clipe am plutit şi eu, am levitat. “Ioteteeee...  m-am mirat,  pot să zbor!” M-am mirat, da, sigur că m-am mirat pen’că eram răcit şi nu mai băusem nimic de două săptămâni. Partea proastă este că mi-au dat drumul din levitaţie cam de sus. Şi asta n-ar fi fost nimc dar cel mai tare m-a durut că au luat tot din cămară, până şi ceapa şi vazele şi tigăile. Şi tabloul lu’ mamamare.     
            Sunt ei luminoşi dar sunt urâţi foc de nici nu-i pot descrie. Şi parcă miorlăie şi urlă ca nişte motani în călduri. Seamănă cât de cât cu Anunaki, da’ parcă totuşi sunt altfel. Anunaki s-a
ascuns sub pat şi a făcut pipi pe jos. Ei, nu. Sigur nu a vrut să-şi marcheze locul. Am şters împreună. A început să-mi devină tot mai util. E bun şi la şters pe jos şi la spălat vase.    
            Sufăr cumplit după Zuzette. Aşa pisică de cuminte ca Zuza eu n-am mai avut.
Era o frumuseţe de tomberoneza bălţată. Şi tembelă. Ca toate pisicile. Mi-e o ciudă că mi-au şutit pisica de-mi vine să văd cu ochii mei moaştele lui Ashtar Sheran, ale lui Jedi şi ale afro-klingonianului ăluia afro-american din Star Trek... Cum îi zice domne... !? Zi să-i zic ! Nu, nu afro-americanul ăla-n trening şi cu ochelari de cocalar afro-malagambist şi nici ăla cu parpalac de-i zice Morpheus, că ăla e din Matrix... Mă rog, n-are importanţă... am vorbit frumos şi politically correct despre ei ca extratereştri, n-au ce să-mi reproşeze...
            Şi-acuma, colac peste pupăză, s-a mai aşezat şi o bufniţă în teiul de la fereastra mea. Şi nu, nu este aia de la Cotroceni. Aia este cucuvea... Sau strigă. Şi e roşie şi strigă doar dacă agiţi cheile. Asta de la mine din tei este buhă şi nu scoate niciun sunet. Şi e misterioasă ca o femeie tăcută care ori e mută, ori prea deşteaptă, ori proastă făcută grămadă.
Este portocalie şi are nişte lumini verzi triunghiulare pe aripi. Acolo unde ar trebui să fie flapsurile... Şi are nişte ochi...! Ptiu drace! Ah, păi dacă n-oi pune io acum mâna pe-un retevei... !!!        
           
Mi-e totuşi milă de pupăză că s-ar putea să nu nimeresc din prima...         


Va urma

Un comentariu:

ADEVĂR GRĂIEŞTE GURA MEA: