STIMATE FANATIC,

Te rog să nu fii necăjit şi să nu-ţi verşi fierea, veninul şi lăturile mentale pe acest blog. Eu, autorul aproape necunoscut al Blogului Lui Dumnezeu, declar că materialele şi comentariile postate nu reprezintă câtuşi de puţin un atac la credinţa în Dumnezeu, ci la unele paradigme sau chiar obiceiuri malformate şi îndoielnice legate de credinţă dar mai ales la acele interpretări ale divinităţii, care frizează patologicul şi tembelismul agresiv. Consider că umorul cu care Dumnezeu l-a dăruit pe om, nu face rău nimanui şi că este un tonic al credinţei. Faptul că încă mai putem să râdem, înseamnă că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne-a vrut trişti, cu capul în sac şi cu ochelari dogmatici de cal. Eu cred ca viaţa ne-a fost dăruită, nu ca să ne chinuim şi să ne mortificăm trupul şi sufletul spre deliciul popilor, ci ca să ne bucurăm de ea. Tabuurile pe care presupun că intenţionezi să le invoci sunt scornite de minţi umane pentru a pune frâne altor minţi, poate mult mai umane. E greu să domini şi să controlezi fără tabuuri. Frica păzeşte bostănăria. Eu nu cred într-un Dumnezeu mânios, crud şi răzbunator, ci într-Unul iubitor, vesel şi relaxat.


Eu cred că Dumnezeu are umor. Tu ce crezi?


NU-SI IAU FATA DE LA MINE

duminică, 11 februarie 2018

RĂSTIGNIREA MINŢII ŞI NEBUNII ÎNTRU HRISTOS

                                   

                                RĂSTIGNIREA MINŢII ŞI NEBUNII ÎNTRU CRISTOS ©  



 MINTEA RĂSTIGNITĂ
             Nu-i nevoie decât de o scânteie ca să te pricopseşti cu un incendiu de proporţii. Acel strigăt primitiv şi visceral: „Moarte intelectualilor!” pe care l-aţi auzit la Marea Înscenare din 1989 răsună la fel în urechile omenirii de milenii. „Jos cu înţelepţii!”, „Ardeţi-le cărţile!”. Nimic nou sub soare. Aşa s-au mistuit în flăcări: Biblioteca din Ugarit din care au mai rămas câteva tăbliţe de argilă aparţinând celei mai vechi civilizaţii din lume, de acum circa 8 000 de ani, Biblioteca lui Assurbanipal din Ninive, incendiată în anul 621 î.e.n. de către soldaţii babilonieni, mezi şi sciţi, Biblioteca din Alexandria incendiată parţial de romanii lui Julius Caesar şi mai apoi arsă până în temelii de creştinii care vedeau în ştiinţă, arte şi filozofie un pericol drăcesc, degrabă stricător de minte. Aşa au dispărut în beznă majoritatea operelor gânditorilor geniali din antichitate şi tot astfel se întâmplă şi astăzi cu marile muzee, situri arheologice şi biblioteci din oraşele cuprinse de furia islamică dezlănţuită de ISIS.            
            În cazul creştinismului avid de viaţă de apoi, scânteia a pornit de la Apostolul Pavel, care, în prima epistolă către corinteni, le zice acestora: ”Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte”. (1 Cor. 3, 18-20).           
            Şi de-aici încolo au început să se vadă efectele răstignirii minţii. Sintagma „minte răstignită” am întâlnit-o zilele trecuted şi am devenit extrem de curios să văd cui i-a putut trece prin cap o asemenea expresie îmbelşugată în sensuri, cinică şi totuşi promiţătoare, hilară şi în acelaşi timp extrem de serioasă, abominabilă şi sublimă, sintagmă care a lăsat dâre adânci în psihismul unei bune părţi a umanităţii, împingând minţile răstignite ale unor creştini, ba către crearea de capodopere artistice, ba către abis mental şi atrocităţi. Şi iată ce am descoperit: mirobolanta expresie este folosită în cuvântările sale de către Arhimandritul Zaharia Zaharou (de la Essex, că dacă era de la Novosibirsk sau de la Yaffa l-ar fi chemat Zaharovici), care ne-o explică prin prisma isihasmului, în felurite chipuri:          
           
            „Dacă ne răstignim mintea, adică ne cercetăm pe noi înşine cu asprime în lumina poruncilor Evangheliei, ne vom vedea propria sărăcie duhovnicească, iar smerenia ce însoţeşte această viziune atrage harul dumnezeiesc şi Domnul ne va uni din nou mintea cu inima. Fără harul lui Dumnezeu, mintea nu se poate uni cu inima. Aceasta este tăierea împrejur a minţii, răstignirea minţii, pe care se nevoiau s-o dobândească părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, pentru ca isihia lor să aducă roadă desăvârşită.”   
           

            „Cel mai mare folos al ascultării este răstignirea minţii, prin care lepădăm orice încredere în cugetul nostru căzut şi ne punem toată încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi în poruncile Lui.”  
           

            „Prin ascultare, fiecare îşi află locul său în Trupul lui Hristos. Şi tot cel ce pune ascultarea pe primul loc, răstignindu-şi astfel mintea, îşi va afla negreşit inima. Şi chiar daca nu se va număra printre vasele de mare preţ, el nu se va lipsi de răsplată.”      
           
            „Dacă, însă, pentru cel mai mic reproş ne vom depărta de Stareţ şi ne vom proclama independenţa, atunci vom alege calea nebuniei, care se împotriveşte căii inimii, şi vom rămâne pururi străini de mângâierea dumnezeiască.”         
           

            Ce înţelegem de-aici?
            Păi ce să înţelegem!? Păi în primul rând, înţelegem că dacă răstignirea minţii este totuna cu circumcizia ei, atunci mintea nu este mai mult decât o biată, pardon p...ă, condamnată să rămână veşnic bleagă, răstignită şi decalotată. Nu doresc să îmi mai pun şi problema ce faci cu prepuţul minţii, îl arunci sau îl păstrezi!?, fiindcă aceasta ar însemna că mă muncesc dracii. Aşa că revin: dacă nu doreşti să ţi se-ntâmplă una ca asta şi vrei să raţionezi cu capul tău, iar nu cu al maimarelui sau cu inima - care fie vorba-ntre noi, din punct de vedere anatomic este un organ impropriu gândirii - înseamnă că eşti nebun. Vorba minunatului scriitor Horia Gârbea: „Doamna Bovary sunt ceilalţi!”
 
            În al doilea rând înţelegem că dacă eşti credincios cu adevărat, ai din start cugetul căzut şi nu e bine să gândeşti, ci să te supui. Verboten! Chiaro? Chiaro, si, si, chiaro, dar cui să mă supun mai întâi, nu lui Dumnezeu, cumva!? Ei asta-i, vezi de treabă, mai întâi şi mai întâi, acelora care ţi-au umflat banii şi care au şi ei cugetul la fel de prăbuşit ca şi al tău, decât că lor le place să dea ordine! Şi cărora le mai plac şi alte lucruri sfinte. Şi dacă nu dai din picioare la lucrăturile acelea şi te smereşti cum se cuvine, cu puţin curagiu şi răbdare, prefecătorie iuşchiuzarlâc, ca mâine poţi avea şi tu o minte la fel de răstignită ca şi a lor şi poţi fi primit în club. Şi deîndată ce pui mâna pe pâine şi pe cuţit îţi scoţi şi tu pârleala.
 
            În al treilea rând, înţelegem că dacă vrei să ai o răstignire a minţii de succes, cu cât eşti mai sărac în duh, cu atât şansele de a-ţi primi mintea înapoi de La Dumnezeu, dimpreună cu harul Său este mai mare. Ai grijă însă, ca atunci când ajungi sărac cu duhul făcut grămadă, însă cu o grămadă mult prea mică pentru gustul Domnului, să nu rămâi aşa, cu mintea semirăstignită şi decalotată pe jumătate! Că se vede! Şi că se vede nu ar fi nimic, dar prepuţul minţii ciopârţit doar pe jumătate poate da naştere la infecţii cu teorii namastiene şi pseudoştiinţifice şi cu nişte apucături chiar mai stranii decât ale celor cu mintea răstignită complet. Aşa că vorba evanghelistului Luca: „Ia seama dar, ca lumina din tine să nu fie întuneric!” (Luca 11: 36)
   
            În al patrulea, dar nu cel de pe urmă rând,  înţelegem că răstignirea minţii este unul şi acelaşi lucru cu spălarea creierului şi transformarea iremediabilă a circumcisului mental dintr-un om normal, într-un alienat social duduind de iubire şi supermanipulabil. Ăăă..!? Cuuuum...!? Vai, nu! Nu, nu! Săriţi, blasfemie! Huo hulitorule, dar-ar dracii-n capul tău! Ruşine! Ai venit să striveşti corola de minuni a lumii? Poate de minciuni. Nu, nu, noi nu spălăm creiere, cum fac comuniştii, fasciştii, CIA, budiştii, namastienii, islamiştii, guruşii, politicienii, vracii, jurnaliştii, armatele, anticonspiraţioniştii, advărtaizării, extraterestrofilii, psihotroniştii, hipnotiştii şi alţi chizdilii notorii. Noi doar le clătim puţin creierii şi dup-aia îi limpezim.
         
            Mă rog, să trecem la lucruri mai practice!     
                       
            De ce se spală creierul?         
            Hmm... auzi întrebare! Ca să-ţi scoţi mintea din cap, s-o cobori în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu pe calea inimii, în timp ce te mângâie şi să gândeşti ca El. Şi să devii carevasăzică isihast, trecând peste faptul că tehnicile şi asanele isihaste au fost ciordite de anahoreţii egipteni de la yoghini schimbând doar mantra, după care yoghinii au fost făcuţi albie de porci, satanişti şi eretici, arză-i-ar focu’ gheenei, deoarece ei obţin fix aceleaşi efecte halucinante unindu-se cu cine nu trebuie. Nu, nu cu Mamona, cu universul! Ba cu Mamona! Mă rog, n-are importanţă, asta-i teorie! Practic... na, din punctul de vedere al controlorilor de minţi, cum mai poţi mânui tu mintea novicelui, dacă nu-i faci câteva clisme sănătoase la cap, ca mai apoi, pe îndelete, să i-o burduşeşti bine numai cu Împărăţia Cerurilor, apocalipse şi focul gheenei!? Te-a pus dracu’ să-ţi dai toată averea mănăstirii şi să te faci călugăr!? Foarte bine, banii jos, ochii la uşă, că uite-acum ciocăne Cristos!   

            Cum se spală creierul?          
            Simplu! Cum altfel decât după reţetă, mai precis prin izolare între zidurile mănăstirii ca să nu se contamineze cu cine ştie ce gânduri lumeşti, recluziune în celulă, pardon chilie, înfometare prin abstinenţă - apă, paie şi mătănii - , prin vorbe mieroase, cu muzică religioasă siriano-greaco-sinagogală, repetitivă, de transă, psalmodiată pe nas, dar mai cu seamă prin scăderea stimei de sine, adică prin ascultare!? Ascultarea înseamnă supunerea oarbă la toate pravilele şi chichiţele dogmei şi în mod special, ascultământ fără crâcnire de maimarele, până dai în smerenie autoimună. „O sută de mătănii mari cu pocnitură. Acum! Când dai cu capul trebuie să sune a gol. Bravo, măi băiatule! Hai, mai sportiv, mai sportiv!” Vrei să intri în comuniune cu Dumnezeu şi să te lăfăi întru Cristos, după ce i-ai mâncat în prealabil trupul şi i-ai băut sângele? Vrei? Atunci musai este să-ţi distrugi gândurile de orice fel, mai precis să le zdrobeşti de piatră, ca pe pruncii Babilonului, aşa cum te îndeamnă în mod delicat psaltistul, ştiind de bună seamă, cu o puzderie de secole înainte, că piatra va deveni ca prin farmec, aţi ghicit, Cristos, iar pruncii, gândurile tale cele păcătoase,
            Iar asta pentru că lui Dumnezeu îi plac foarte mult schingiuiţii mental.
                                               
            Când se spală creierul?          
            Păi în oricare dintre momentele când aspirantul la răstignirea minţii strânge bucile, bate călcâiele şi îi spune maimarelui: „Da, să trăiţi! Gata şefu’! Am înţeles, să trăiţi!” şi face ce i se porunceşte, dar mai cu folos, seara şi dimineaţa, la utrenie şi la vecernie. Atunci, în acele momente, învăluit de semiobscuritate, aromă de tămâie, pâlpâit de lumânări şi litanii, psihicul victimei este prins cu garda jos, relaxat, influenţabil şi apt să înghită orice. Pe nemestecate, să ne-nţelegem!            
            Cum îţi dai seama că ai creierul spălat?        
            Aia e, că nu-ţi dai seama! 
 
 



NEBUNII ÎNTRU HRISTOS            
             Chiar dacă metanoia este primul pas către paranoia, eu nu am nimic cu isihaştii, ci cu procedurile dubioase la care te laşi supus ca să devii unul dintre ei. În lăcomia şi goana lui nebună după fericire, fiecare om este liber să-şi facă mintea praştie, după cum îl confortează pe el mai tare. Că se îmbuibă cu alcool, droguri, teorii pseudoştiinţifice, rugăciuni meşteşugite către arhangheli, sfinţi sau univers, protocronisme, muzică psihedelică, litanii, vieţi anterioare, utopii sau alte năzbâtii halucinatorii, că-şi umple chiloţii cu energii de la moaşte şi că scormoneşte prin gunoaiele New Age în căutarea adevărului, asta nu-l va ajuta prea tare. În lumina concluziilor trase de psihologi, „mintea umană, nu este construită pentru a afla adevărul, ci pentru a facilita reproducerea speciei.” (Prof. univ. dr. Daniel David)        
            Căci iată, până să ajungă să poarte un nume cu semnificaţie limpede şi să devină o practică cu reguli şi proceduri clare în interiorul mănăstirilor ortodoxe, isihasmul a aruncat pe scena lumii o grămadă de nebuni întru Hristos. Nebunia întru Hristos odată acceptată de biserică şi consacrată, nebunii întru Hristos care prezentau cele mai diagnosticabile comportamente, fie că se chemau cavioţi, zidiţi, păscători, iurodivi, stâlpnici, kufaliţi, epeţi, spidirofori, kalikiperehozi sau spilioţi, fiecare după felul smintelii lui au fost glorificaţi ca titani ai Duhului şi sanctificaţi. Nu, nu toţi, doar cei cu mintea muncită cel mai tare de draci. De draci? Ba pardon, de Duhul Sfânt.           
            Nebunii întru Hristos, oameni smeriţi, cu mintea răstignită, crezând că dacă nu se spală niciodată şi put înfiorător, pasc iarbă, mănâncă lăcuste şi rădăcini, trăiesc sub cerul liber, în vîrful vreunui stâlp, prin văgăuni, scorburi, morminte sau gropi de gunoi, provoacă oamenii să-i stâlcească în bătaie, aruncă cu pietre şi cu nuci de la amvon, se mânjesc cu glod şi îşi mai mânjesc uşa şi pragul chiliei cu rahat, se acoperă cu piei de animale, saci rupţi sau umblă goi, pupă colţurile caselor, ghicesc în păpuşi, vagabondează îndrugând în neştire rugăciunea inimii vor intra neapărat în graţiile Mântuitorului. Ei au fost strămoşii isihaştilor care-şi contemplă buricul şi tot ei au colorat secole întregi viaţa religioasă în fel şi chip. Şi asta n-ar fi nimic, dar o mai colorează şi astăzi, căci se prăznuiesc.      


 Dan Ioaniţescu© 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ADEVĂR GRĂIEŞTE GURA MEA: